Problema cu promisiunile, oricât de vagi ar fi ele, este că dăunează credibilității celor care le fac. Un spectru bântuie capitalele occidentale: punctul 23 din comunicatul finalul al summitului NATO de la București din aprilie 2008. După lungi negocieri între aliați, atunci a fost convenit un angajament de principiu, dar fără un calendar obligatoriu, al aderării Georgiei și Ucrainei. „NATO salută aspirațiile euro-atlantice ale Ucrainei și Georgiei (…). Astăzi am decis că aceste țări vor deveni membre NATO”. Patru luni mai târziu, armata rusă intervenea în Georgia, care pierdea în urma invaziei 20% din teritoriul său.

Au trecut cincisprezece ani de la acel summit. Războiul din Ucraina declanșat de Kremlin în februarie 2022 a oferit Alianței un nou sens al misiunii sale. Acum însă, când Kievul are în vedere o viitoare contraofensivă, diplomații occidentali se confruntă cu o alegere strategică. Aceasta va fi în umbra tuturor discuțiilor la următorul summit NATO de la Vilnius (Lituania) din luna iulie. După Finlanda, devenită recent cel de-al 31-lea membru al Alianței, și în așteptarea Suediei, pe care Turcia o blochează încă în anticameră, ce loc ar trebui rezervat Ucrainei? Acela al unei eterne zone-tampon, ca înainte de război? Să ne imaginăm o renunțare tacită a Kievului la Crimeea și la o parte din Donbass în schimbul unei ancorări ferme în Occident? Dar sub ce formă?

Candidată oficială la Uniunea Europeană din iunie 2022, Ucraina este încă departe de acest deziderat. Estimările privind reconstrucția sa depășesc 410 miliarde de dolari (371,42 miliarde de euro). Deocamdată, Varșovia și țările baltice militează pentru ca vecinul lor să adere la NATO. Statele Unite sunt cele mai ostile acestei aderări, urmate îndeaproape de Germania. Palatul Elysée, pe de altă parte, adoptă o abordare deschisă. Emmanuel Macron caută o ecuație care să apropie toate pozițiile. 

Două Europe cu opinii divergente, ca urmare a istoriei lor și prin lectura geopolitică a momentului. „Doar Alianța Transatlantică este răspunsul la spectrul imperialismului, colonialismului și al naționalismului”, rezuma premierul polonez Mateusz Morawiecki la Washington, pe 11 aprilie. Este un fapt cunoscut că fervoarea atlantistă a Poloniei depășește adesea propriile angajamente europene.

„Vrem să obținem aprobarea unor garanții de securitate foarte specifice la Vilnius”, a declarat Volodimir Zelenski pe 20 aprilie, când l-a primit la Kiev pe secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg. Ucraina solicită o procesare accelerată a candidaturii sale. Oficialii ucraineni spun că țara lor este deja „membru de facto”. 

Cu toate acestea, în săptămânile care au urmat izbucnirii conflictului, Kievul a avut o poziție mai puțin clară. În martie 2022, la o lună de la începutul războiului, președintele Zelenski se declara gata să ia în considerare un compromis cu Rusia, în cazul retragerii trupelor acesteia, cu condiția de a supune decizia unui referendum. Au avut loc discuții la Istanbul cu o delegație trimisă de Kremlin. Negocierile nu au dus nicăieri, deoarece forțele ruse au multiplicat crimele de război. Astăzi, termenii acestei dezbateri reapar, împreună cu întrebări despre capacitatea aliaților de a continua livrările de arme și muniții cu aceeași intensitate.

Progrese în direcția interoperabilității

În timpul unei conferințe de presă la Bruxelles, la sediul Alianței, pe 5 aprilie, Antony Blinken a rezumat strategia americană. Aceasta constă, în principiu, în apărarea ideii unei „uși deschise către NATO”. Însă în viitorul imediat, Washingtonul este „intens concentrat”, potrivit șefului diplomației sale, pe a acorda Ucrainei toate mijloacele pentru a se apăra și a „recuceri mai multe teritorii confiscate de Rusia”. Pe termen lung? Antony Blinken nu vrea să se angajeze. Scopul pragmatic al Washingtonului: „Aducerea Ucrainei la standardele NATO și la interoperabilitatea NATO”, subliniază secretarul de stat.

Aceste afirmații nu reprezintă un angajament nou și înlocuiesc o alegere politică și strategică cu o chestiune operațională și militară. De anul trecut, acest progres către interoperabilitate a fost evident, grație integrării unor echipamente occidentale sofisticate în cadrul armatei ucrainene, al cărei personal de specialitate se pregătește și în străinătate. 

„Statele Unite sunt ostile aderării Ucrainei”, explică un diplomat european. „Americanii ar dori să închidă frontul ucrainean, abordând garanțiile de securitate dintr-o perspectivă bilaterală. Ei presupun că (re)cuceririle teritoriale în urma contraofensivei ucrainene vor fi limitate și deci nu vor putea fi consolidate decât printr-o dinamică a negocierilor. Prin urmare, SUA doresc o formă de stabilizare a situației până în vara lui 2024, chiar înainte de alegerile prezidențiale”.

Christopher Chivvis, renumit analist la Carnegie Endowment for International Peace, crede că războiul nu schimbă faptul că Ucraina nu reprezintă un interes vital american. Acest expert vede o creștere a riscurilor induse de o posibilă apartenență la NATO a Ucrainei: aliații ar trebui să apere o frontieră foarte lungă cu Rusia. „Sunt multe persoane la Washington, inclusiv foști membri ai administrației Clinton [1992-2000], familiarizați cu problemele Europei în anii post-Război Rece, perioadă în care puterea americană era la apogeu. Pentru ei, apartenența Ucrainei la NATO și la UE face parte din vechea lor aspirație și luptă pentru o Europă întreagă, liberă și pacificată”, subliniază expertul.

Christopher Chivvis se teme că Zelenski nu și-a pregătit concetățenii pentru alegerile dureroase care vor apărea inevitabil în câteva luni. Potrivit acestuia, Occidentul trebuie să găsească o formulă de garanții de securitate acceptabilă pentru Kiev, chiar dacă nu va fi de aceeași nivel cu articolul 5 al NATO, care prevede că un „atac armat” împotriva unui membru declanșează acțiuni de ripostă comune ale tuturor celorlalți membri. „Nimeni nu are soluția perfectă”, este de acord Christopher Chivvis. „Dar merită exploatată ideea unei noi coaliții, potențial extinsă dincolo de Europa, către țări precum Australia sau Japonia, care să afirme că este gata, în numele păcii, să acționeze politic și militar în favoarea Ucrainei, păstrând în același timp o ambiguitate asupra amplorii acestui angajament”.

Rezerve americane insurmontabile

Daniel Fried se numără printre experții de la Washington cei mai implicați în Ucraina. Fost ambasador american în Polonia, acest diplomat de carieră a jucat un rol cheie în politica de extindere a NATO în anii 2000. Acum este expert la think tank-ul Consiliului Atlantic și consideră că administrația Biden încă nu și-a finalizat poziția înainte de summitul de la Vilnius. „Îmi amintesc de perioada în care era considerat riscant și periculos pentru Polonia să intre în NATO. Iar aderarea țărilor baltice părea chiar ridicolă. Știu că nu va fi ușor. Dar Ucraina a reușit să se apere fără trupe străine venite în ajutor. Aceasta înseamnă că teritoriul său poate fi apărat de NATO”. 

Acest expert își exprimă rezervele cu privire la ideea unei coaliții de „bunăvoință”. „Nu înseamnă mare lucru, dar ar putea crea o ambiguitate pe care Putin ar putea-o considera o slăbiciune: orice ar face el în Ucraina, nu va trebui să se confrunte cu militarii occidentali. E ca o tentație”.

Profesor de relații internaționale și expert la think tank-ul Consiliului pentru Relații Externe, Charles Kupchan consideră, la rândul său, că este zadarnic să sperăm într-un pas decisiv către aderare a Kievului în timpul summitului de la Vilnius. Rezervele americane sunt insurmontabile.

„Biden a spus încă de la izbucnirea conflictului că nu dorește desfășurarea de trupe terestre, zone de excludere a zborului sau vreun contact direct între forțele NATO și militarii ruși, dacă poate fi evitat. Aceasta înseamnă că Statele Unite nu vor să intre în război cu Rusia pentru Ucraina. De ce, atunci, ar accepta un articol de garantare a securității Ucrainei?”

Charles Kupchan se așteaptă ca aliații să își reafirme, la Vilnius, sprijinul continuu pentru Kiev și poate „o discuție despre o formă de pact de securitate, o coaliție de bunăvoință în cadrul NATO”. Aceasta ar putea lua forma unei declarații colective de intenție privind securitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, fără a presupune însă o apărare automată a acestei țări în cazul agresiunii. Charles Kupchan vede „potențial” și într-o altă formulă, dezbătută în rândul experților și oficialilor americani: ideea unui acord bilateral între Washington și Kiev, pe modelul celui existent cu Israelul. „Acesta nu prevede o relație de apărare reciprocă. Statele Unite nu sunt obligate să vină în apărarea Israelului. Pe de altă parte, există un nivel foarte ridicat de sprijin, partajarea informațiilor, dezvoltarea în cooperare a armelor, vânzări de echipamente militare”.

Un acord bilateral, cu conținut secret, care să consfințească sprijinul Washingtonului pentru Kiev, după cele 35 de miliarde de dolari în ajutor militar într-un an? Această opțiune există, dar nu îi scutește pe aliații europeni de propriile lor întrebări pe subiect. Max Bergmann, directorul programului Europa Rusia la Centrul de Studii Strategice și Internaționale (CSIS), consideră în cele din urmă că „prima garanție de securitate pentru Ucraina va rămâne propria ei armată. Va trebui să se asigure că este bine pregătită, astfel încât să descurajeze orice nouă agresiune rusă”.

Max Bergmann își pune speranțele mai degrabă în UE decât în NATO. „În opinia mea, pacea ar trebui să se bazeze pe ideea unei aderări accelerate la UE, astfel încât Zelensky să poată prezenta mai ușor propriului popor concesiile teritoriale făcute Rusiei. Dar această ipoteză de aderare accelerată este doar un slogan - nu este prevăzută nicio procedură de acest tip în tratatele UE. Așa că ne întoarcem la prima întrebare: cum să dăm Ucrainei un orizont care să nu se îndepărteze constant?”

(Articol de Piotr Smolar- Traducerea Rador)