Ne-am obișnuit să privim criza de la Institutul Cantacuzino doar în lumina protestelor angajaților de acolo, care nu și-au mai primit, de luni bune, salariile.
Când spun „ne-am obișnuit”, fac referire atât la factorii de decizie - guvernanți, parlamentari, consilierii președintelui, cât și la presa care a ajuns să nu vadă mai departe de drama angajaților neplătiți sau a lozincilor antiguvernamentale scandate de aceștia. Problema este cu mult mai adâncă și reprezintă direct, printr-o gravă neglijență sau cu rele intenții vecine cu terorismul, chiar un atentat la siguranța națională.
Cât timp mai avem Institutul Cantacuzino, România rămâne singura țară din această parte a Europei care poate produce vaccinuri și care nu se află, încă, la cheremul marilor producători de medicamente. Cât timp mai avem Institutul Cantacuzino, știm că, în cazul vreunei pandemii de gripă, a escaladării cazurilor de tuberculoză sau, mai rău, în caz de bioterorism, românii pot face față oricărui eveniment devastator, fără a se ploconi sau a sta la coada de la ușile marilor companii multinaționale.
Din păcate, teza fatalistă precum că am avea „vocația distrugerii” pare a se confirma, pe fondul lăcomiei și al corupției. Interesele rechinilor imobiliari, care au pus ochii pe terenurile deţinute de instituţie – patru hectare în Cotroceni, în centrul Capitalei, plus 10 hectare în Băneasa dar și „pohtele” funcționarilor guvernamentali care visează câștiguri grase de pe urma importurilor, nu țin cont de sănătatea națiunii.
Ne puteți urmări și pe Google News
În luna octombrie, Institutul Cantacuzino a fost trecut în subordinea Ministerului Educației și Cercetării (MEC). Două luni mai târziu, 183 de membri ai Academiei de Științe Medicale din România au adoptat, în unanimitate, o declarație adresată Președinției României, prin care au atras atenția asupra intenției de distrugere definitivă a producției de vaccinuri a Institutului Cantacuzino. Elita medicinei românești a reclamat că se urmărește în fapt oprirea producției, întrucât producția de vaccinuri nu are nimic în comun cu Ministerul Educației.
În luna ianuarie 2015, academicienii au revenit și la președintele Klaus Iohannis cu petiția pe care o înregistraseră la Cotroceni pe 2 decembrie 2014, la finalul mandatului lui Traian Băsescu. Au primit de la Iohannis un răspuns doar pe hârtie, precum că „problema este importantă și merită toată atenția”.
Dacă nimeni „de sus” nu vrea să înțeleagă că sănătatea poporului duce la bunăstare și că este mai presus de strălucirea arginților, vom bifa, în scurt timp, încă o rubrică rușinoasă pe lista eșecurilor post-decembriste, după dispariția Semănătoarea, a IMGB și a atâtor alte instituții fundamentale pentru economia dar și pentru siguranța națională.
Recomandările noastre
