În dimineaţa zilei de 13 iunie 1942, un submarin german rămânea blocat pe un banc de nisip din largul insulei Long Island, la mai puţin de 200 de metri de ţărm.
Locuitorii orăşelului Amagansett, care se puseseră în mişcare de la primele ore pentru a ajunge la serviciu, priveau cu uimire spre coama de metal care ieşea din apele Atlanticului. Cu un huruit puternic de motoare forţate la maxim, submarinul a dispărut sub ape, la fel de repede precum apăruse.
Echipajul german a răsuflat uşurat, scăpaseră ca prin minune înainte ca marina militară americană să fie alertată. Dar înainte să se retragă în pripă, de pe submarin debarcase un grup de patru persoane. Câteva mii de kilometri mai la sud, în apropierea coastelor Floridei, alţi patru militari germani vîsleau discret spre ţărm.
Aventura submarinului de tip U-202 în largul coastelor americane nu era decât preludiul uneia dintre cele mai bizare operaţiuni militare din cel de-al Doilea Război Mondial: infiltrarea unui grup de sabotori pe teritoriul Statelor Unite. Cel de-al Treilea Reich îşi propusese să lovească America într-unul din punctele sale sensibile iar strategii de la Berlin s-au întrecut să vină cu planuri care mai de care mai temerare, prezentate pe larg de publicaţia germană "Der Spiegel".
Ne puteți urmări și pe Google News
Agenţi amatori, rachete şi avioane-gigant
Cei opt fuseseră instruiţi de armata germană în toate tehnicile de sabotaj cunoscute în acea vreme. Misiunea lor era să arunce în aer poduri, căi ferate, uzine electrice, fabrici şi tuneluri cu scopul de a bloca industria de război americană şi de a demoraliza populaţia. Patru dintre ei s-au ascuns în metropola New York, o ţintă predilectă a misiunii.
O parte dintre agenţii germani au fost însă descoperiţi la doar două zile după debarcarea lor, determinând FBI-ul să lanseze una din cele mai de anvergură operaţiuni din istoria sa pentru capturarea celorlalţi. La doar două luni de la debutul misiunii, şase din cei opt agenţi au sfârşit în scaunul electric, ultimii doi primind pedepse cu închisoarea de câte 30 de ani.
Eşecul nu l-a descurajat însă pe Hitler care voia cu orice preţ să vadă New York-ul în flăcări. Ideea se pare că i se fixase în minte după ce vizionase obsesiv filmele produse de industria propagandistică germană înfăţişând Londra sau Varşovia în flăcări. Anturajul îi băgase, de asemenea, în cap că distrugerea metropolei americane ar fi forţat Washingtonul să se retragă din război.
Pe insula Usedom din Marea Baltică, inginerii celui de-al Treilea Reich creaseră un centru de cercetare unde urma să de nască aşa numita "rachetă America". Prototipul de rachetă A-9/A-10, lung de 25 de metri, cântărea aproape 100 de tone şi putea, în teorie, survola Atlanticul la o altitudine de 24 de kilometri. Un plan alternativ prevedea ataşarea rachetei de un avion şi lansarea ei chiar deasupra metropolei americane, o misiune sinucigaşă pentru pilotul german.
Pe hârtie a existat chiar şi "bombardierul America", prototipul Me 264 conceput de compania Messerschmitt. Gigantul avion nu a fost produs însă niciodată, fiind doar schiţat de proprietarul companiei cu sediul în oraşul Augsburg pentru a-l impresiona pe Hitler şi obţine astfel un contract gras cu statul. Nici racheta uriaşă nu a văzut vreodată lumina zilei. Se pare că raidurile aviaţiei aliate asupra fabricilor de armament, printre multe alte cauze, au încetinit planurile naziste de realizare a mijloacelor militare de distrugere a oraşelor americane.
Recomandările noastre
