Eric Fottorino, directorul prestigioasei publicaţii franceze, prevede că în 2009 multe redacţii se vor închide, iar altele vor concedia masiv. El şi-a lansat ieri, la Bucureşti, cartea "Sărutări de cinema".

Prima vizită în România a preşedintelui grupului director „La Vie - Le Monde”, şi în acelaşi timp directorul cotidianului „Le Monde”, Eric Fottorino (48 de ani), nu e legată de vreo tranzacţie media, ci de o carte. Una despre cinema, Paris şi părinţi absenţi - „Sărutări de cinema” (Editura Trei) –  pe care autorul şi-a lansat-o ieri la Librăria Cărtureşti. Din ianuarie, el gestionează soarta unor publicaţii precum „Le Monde”, „Télérama”, „Courrier International”, „La Vie” şi a 1700 de angajaţi, după ce, timp de 20 de ani, a fost reporter.

Într-un interviu acordat EVZ, Fottorino declară că „Le Monde”, singura publicaţie deţinută de angajaţi, încă din 1944, nu va ajunge pe mâinile marilor industriaşi nici în cea mai aprigă criză şi că 2009 va fi un an critic pentru presă.

EVZ: Viaţa dv. se confundă practic cu „Le Monde”. Lucraţi acolo din 1986. .. Eric Fottorino: Timp de 20 de ani, am făcut foarte mult teren în Africa, America de Sud, şi a fost extraordinar. Îmi lipseşte puţin, mi-a plăcut să scriu reportaje, dar la un moment dat, trebuia să schimb ceva. Un scriitor, Paul Morand, spunea că există două tipuri de oameni: cei cu valiza şi cei cu mobila. Multă vreme, am fost omul cu valiza, acum sunt omul cu mobila.

Cu noua funcţie, mai aveţi timp de scris? Îmi rezerv cât de mult timp pot, pentru că scrisul pentru mine este o necesitate, e ca respiratul. Şi nu pot să mă împiedic să respir. Mă organizez în aşa fel încât munca la „Le Monde” să-mi permită să şi scriu.

Poate dăuna rigoarea jurnalismului literaturii, scriiturii? Trebuie să fii foarte atent, pentru că scriitura jurnalistică e una foarte rapidă, facilă uneori, superficială, iar cea literară are exigenţe diferite; nu trebuie să ai în vedere tot timpul informaţia completă şi trebuie să restitui sentimente, senzaţii şi nu date exacte. Jurnalismul şi literatura sunt falşi prieteni, în ce priveşte scriitura. Nu trebuie să crezi că dacă scrii romane poţi scrie şi articole la fel de bune şi invers.

Unii dintre cei mai buni gazetari sunt totuşi şi scriitori... Se întâmplă. Cred că sunt oameni care ştiu foarte bine să separe cele două tipuri de exigenţe.

În „Sărutări de cinema” reveniţi din nou la o temă-obsesie, cea a familiei... Pentru mine, scrisul nu e neapărat o plăcere, cât o necesitate interioară. Scriu în jurul ideii de  familie, pentru că subiectul acesta a fost tot timpul dureros pentru mine, o enigmă, un mister.

E şi o carte-confesiune? Relaţiile dintre un părinte şi copiii lui sunt teme foarte complexe şi foarte ofertante, din punctul meu de vedere. Îţi poţi iubi părinţii foarte mult şi în acelaşi timp poţi constata că nu vă înţelegeţi, că experimentaţi tensiuni foarte mari. Se pot căuta unii pe alţii la nesfârşit, fără să se găsească. Există mame posesive, omniprezente, şi altele absente, orizontul de tipuri umane e foarte larg. Cred că mare parte din comedia umană se joacă în acest trio: mamă, tată, copil.

„Redacţiile se restrâng” Revenind la jurnalism, cum credeţi că va arăta presa anul viitor, în plină criză economică? Cred că 2009 va fi un an dificil, pentru că presa depinde foarte mult de cititorii săi şi de publicitate. Citeam recent că industria de lux şi cea de automobile vor avea mult de suferit, că şomajul va creşte în ţările din Occident şi cred că ar trebui prevenit şocul reducând cheltuielile încă de pe acum, dacă vrem ca ziarele noastre să rămână viabile, în condiţiile în care, în plus, ediţiile online şi publicaţiile gratuite iau avânt. Presa de referinţă, cea plătită, e evident ameninţată. Nu sunt foarte optimist în legătură cu ce ne aşteaptă. Cert e că cel mai puţin vor avea de suferit mărcile de prestigiu, care au un public fidel.

Vor „muri” ziare? În mod sigur vor dispărea. Nu ştiu care ziare încă, dar vor fi. Deja, în Statele Unite şi prin Europa, foarte multe conduceri de ziare fac reduceri de personal, redacţiile se restrâng. Şi noi am fost nevoiţi să renunţăm la peste 100 de oameni, primăvara trecută. Problema e că lucrăm într-o industrie cu costuri fixe, destul de greu de redus, de aceea, concedierea e soluţia cea mai la îndemână. 

Acelaşi conţinut, cu mai puţini oameni. Nu va afecta acest lucru calitatea publicaţiei? Acesta e cel mai mare risc. E necesar să te reorganizezi, pentru că uneori redacţiile au prea mulţi oameni faţă de câţi au nevoie. Totuşi, nu poţi risca să nu ai specialişti foarte buni, care să-ţi explice ce înseamnă criza economică, care sunt jocurile electorale în America etc. Îţi vei dezamăgi cititorii. E foarte important să ai o redacţie puternică şi jurnalişti experţi pe domeniile lor.

„Mă lupt ca «Le Monde» să rămână un ziar independent” Cât mai poate supravieţui „Le Monde” fără cooptarea unor noi acţionari, cu foarte mulţi bani? E o întrebare foarte bună... Dacă, într-o zi, un acţionar puternic ar prelua „Le Monde”, n-ar mai fi „Le Monde”. Ar fi cu totul altceva, ar fi un ziar de referinţă ca toate celelalte. N-ar mai fi acea publicaţie independentă, care nu serveşte intereselor nimănui. În momentul în care independenţa nu va mai putea fi asigurată, valoarea ziarului va scădea. De un an, mă lupt ca „Le Monde” să rămână un ziar independent, deţinut majoritar de angajaţi. Am fost ales preşedinte al grupului şi director „Le Monde” pentru şase ani şi sper că în acest timp voi reduce la minim costurile de tipărire pentru a ne păstra independenţa.

Aţi fi de acord, la un moment dat, ca măsură extremă pentru salvarea „Le Monde”, să acordaţi pachetul majoritar unui singur mare acţionar? Depinde. Eu mă gândesc foarte serios să fac din „Le Monde” un grup european, în care să fie implicate diverse trusturi de presă, care cu asta se ocupă. Ar fi o idee inteligentă. Ne-am putea transfera competenţe, produse etc. Mai facem asta uneori cu „El Pais” sau „La Stampa”. Dacă ar fi vorba de un patron al unei alte industrii, nu cred că aş fi de acord. Din 1944, „Le Monde” a fost deţinut numai şi numai de jurnalişti, cu acţionari din exterior cooptaţi doar ca parteneri, cu mai puţine acţiuni, care au semnat din start un pact de neintervenţie.

Sunt toţi marii patroni potenţial „nocivi” pentru independenţa unui ziar? Mulţi nu intervin niciodată... E adevărat, aveţi dreptate. Sunt industriaşi care fac arme, automobile, bijuterii sau orice altceva şi care cumpără ziare cerând doar rentabilitate. Însă ceea ce contează e percepţia publicului. Vă dau un exemplu: Bernard Arnault (n.r. locul 13 în topul „Forbes” al celor mai bogaţi oameni), preşedintele grupului LVMH, cumpără „L’Echo”. Eu sunt convins că jurnaliştii de la „L’Echo” sunt foarte competenţi şi integri, însă va exista de acum  înainte suspiciunea că în sectorul industrial, economic, informaţia nu va mai fi chiar liberă. Cum mai citeşti un articol despre unul dintre marii concurenţi ai lui Arnault fără să te gândeşti că ar putea fi comandat?

Vă imaginaţi „Le Monde” şi alte ziare importante exclusiv pe Internet, în viitor? Nu. Cred că lucrurile vor funcţiona progresiv. „Le Monde”, ca şi alte ziare, se va afla pe mai multe suporturi: telefon mobil, PDF, online, print. Va fi vorba mai degrabă de o dematerializare, adică marile tipografii vor dispărea, vor rămâne doar mici centre care vor scoate publicaţiile şi poate chiar magazinele mari care vând ziare vor dispune de maşini de tipărit foarte silenţioase şi performante, care vor scoate ziarele pe loc, pentru abonaţi. Cei interesaţi de cultură vor primi mai multe pagini de cultură, cei pasionaţi de politică, la fel, pe lângă trunchiul comun al ziarului. Oamenii care au vârsta mea, în jurul a  45 de ani, sunt consumatori de hârtie şi încă 20 de ani de acum încolo, vor consuma presă tipărită. Vor exista foarte multe variante, însă toate vor coexista, suntem oarecum asiguraţi.

OBSESIE Marele absent

Eric Fottorino s-a născut în august 1960 la Nice, fiu al unei infirmiere rămase însărcinată la 16 ani cu un evreu marocan, care nu o putea lua de soţie. Mama lui s-a căsătorit cu un kinetoterapeut, Michel Fottorino, care l-a adoptat. Toată viaţa va fi marcat de absenţa adevăratului tată, temă reluată obsesiv în cele peste zece cărţi publicate. În „Sărutări de cinema“, apărută la Editura Trei, personajul porneşte în căutarea mamei sale, după ce, pe patul de moarte, tatăl său - celebru fotograf de platou - îi mărturiseşte că a fost o actriţă. Fottorino a mai publicat, printre altele, „Coeur d’Afrique“ (1997), „Un territoire fragile“ (2000), „Je pars demain“ (2001), „Caresse de rouge“ (2004, Premiul Academiei Franceze) şi „Korsakov“ (2004).