Există ani care rămân în memorie printr-un singur sunet. Pentru mine, 2010 nu înseamnă triumful Spaniei, eleganța lui Iniesta sau ultimul Campionat Mondial încă lipsit de tehnologiile care aveau să transforme fotbalul într-o disciplină aproape matematică. Înseamnă, înainte de toate, bâzâitul acela neîntrerupt al vuvuzelelor din Africa de Sud, un zgomot atât de uniform și de insistent, încât după câteva minute încetai să-l mai auzi.

Nu pentru că dispărea, ci pentru că devenea fundalul firesc al lumii. Îți invada auzul până când îl acceptai ca pe o stare naturală. Abia după mulți ani mi-am dat seama că adevăratul simbol al acelui Campionat Mondial nu a fost fotbalul, ci vuvuzeaua. Ea avea să iasă din stadioane și să cucerească lumea.