Jurnalistul şi scriitorul Vergil Matei descrie în volumul “Dincolo de patul armei – diribau” atmosfera pe care o trăiau tinerii recrutaţi în armată, la începutul anilor 1970. În deschidere, volumul debutează cu amprenta lăsată de „caporalul Aniliere” în memoria autorului şi continuă cu zbuciumul devenirii unui tânăr al acelor vremuri. A doua parte cu aventurile unui recrut în Epoca de Aur este la fel de savuroasă. Atmosfera Bucureştiului din anii 1970 merită citită, mai ales că mărturia „martorului” a fost foarte bine pusă în scenă.

DINCOLO   DE   PATUL  ARMEI. Jurnal de diribau, partea a II-a:

„Călare pe valiză, o valiză din lemn tocmită de tata la unchiul Dobrică Matei, tâmplar de vază în Mărtineștii noștri, încercam să-mi adun gândurile. Cu o lună în urmă, pe la sfârșitul lui mai, asta se întâmpla prin 1973, am primit ordin de încorporare de la comisariatul militar Focșani, de-acolo de unde recrutasem. Pe atunci lucram la Grupul de Șantiere Electromontaj București, chiar la sediul din strada General Candiano Popescu, din parcul Libertății. Ca electrician de centrale, stații si rețele roboteam într-un atelier auxiliar, acolo unde meseriile de lăcătuș, sudor, strungar, sau vopsitor se intersectau cu meseria mea, și de la care n-aveam decât de câștigat. Fusesem repartizat în echipa lui nenea Ion Glonț, de la care am învățat multe lucruri bune. Cu doar patru ani mai în vârstă decât mine impunea respect. Îmi devenise ca un frate mai mare. Lucrul începea la ora șapte de dimineață și se sfârșea la trei și jumătate. La cinci fix intram la seral. Ca să pot ajunge la timp, eram tot într-o fugă: săream repede în tramvaiul cu numărul 12, care mă urca până mai sus de Cuțitul de Argint, tăiam ics-ul de la Belu către Șoseaua Giurgiului, coboram la Piața „Progresul” și apoi intram la cantina uzinei „Autobuzul”, pentru a nu pierde masa. Înfulecam grăbit și, tot în grabă, mă îndreptam spre căminul de garsoniere al șantierului. Abia reușeam să fac un duș, îmi  luam, apoi, la subsuoară, mapa cu cărți și caiete, urcam de data asta, în tramvaiul cu numărul 17 și coboram pe  Calea Șerban Vodă, la stația de tramvai „Cuza vodă”, chiar la poarta Grupului școlar energetic „Iosif Rangheț”, pe care, doar ce-l  absolvisem.

 Ceasul arăta cinci fără cinci. La cinci fix intram la cursuri. Liceul „Gheorghe Șincai” era recunoscut la acea vreme, ca și acum dealtfel, ca unul din cele mai prestigioase unități de învățământ din București. Intrasem la seral al treișpelea pe listă, cu  o medie de 7,44, drept pentru care nenea Glonț mă certă trei zile la rând. Nimerisem într-o clasă  cu mulți bucureșteni, unii dintre ei, foști „la zi” și care, din anumite motive, trecuseră la seral. Mă integrasem ușor în „lumea” lor. Mă impusesem la științele umane, împușcând note bune de la profesoara de română, foarte zgârcită în aprecieri. Aparent severă, mă „soma” chiar, să particip la unele întâlniri literare, unde mă „produceam” și eu, modest și sfios, cu mici încercări  lirice. „Încercări” de acest fel mai avusesem în  școala profesională, unde obținusem, în anul al doilea, o mențiune specială la Olimpiada de limba și literatura română pe municipiul București, desfășurată la Liceul „Mihai Eminescu”.

Aveam colegă de bancă o fată, Angela, muncitoare la o fabrică de bomboane. Mirosea a vanilie în permanență, venea la școală direct de la serviciu, și-mi plăcea acest lucru. Ea nu știa cum să facă să scape de aroma aceea. Ne-am împrietenit. O invitam duminica în oraș. Îi plăcea lumea circului, mergeam și de trei ori la același spectacol. A abandonat școala. Am aflat că se măritase. Am fost trist câteva zile.

 

Într-a zecea eram, ehe, de-acuma, dedulcit și la alte lucruri, nu numai la școală. Mi-aduc aminte că, într-o seară am plecat cu toții, gașca noastră, la restaurantul „Budapesta”, de lângă podul Mărășești. Ne-am așezat la mese, niște mese lungi, grele, din lemn masiv, chiorându-ne pe lista de meniu. Am comandat fiecare ce-a dorit. Băiat serios, am scos, la sfârșit, bani, să achit consumația. Colega și vecina mea de cartier, Gabi, îmi făcu, însă, semn subtil, să intru la toaletă și de-acolo s-o șterg la vale, pe magistrala Nord-Sud. Mă cuprinsese frica, nu mai făcusem așa ceva. Pentru ceilalți, însă, devenise o obișnuință. Ne-am reîntâlnit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar eu am rămas, de-atunci, cu „sindromul  Budapesta”: ori de câte ori ajung prin zonă, ocolesc cale de-un kilometru! Știu eu, dacă m-o recunoaște cineva?

 Gabi mi-era ca și soră. Locuia în același cvartal de blocuri, ca și mine. Mama ei, mama Dolores, cum îi plăcea să i se spună, era o gospodină excelentă. Mă aprecia și, fără ocolișuri, ne îndemna să ne căsătorim. Eu nu făceam, însă, de nasul Găbiței, simțeam asta; câteodată dispărea fără să-mi spună, dar, întâmplător, ajunsesem să-l cunosc și eu pe flăcăul cu care se  încurcase. Totuși, Gabi ținea la mine. Mi-a demonstrat-o. În gazdă la ea locuia o fată de liceu, de prin părțile Roșiorilor, care, întâmplător aveam să aflu, se îndrăgostise de mine. Lulea! Ne intâlneam pe furiș, rătăceam duminicile hai-hui pe aleile din  Herăstrău sau Cișmigiu, o așteptam de la școală, de la liceul energetic. Într-o zi, din obișnuință, când am intrat în casa lor, am găsit-o pe Lenuța mea plângând amarnic. Încasase o papară zdravană de la Gabi, care ne văzuse  ținându-ne de mână. Am liniștit-o și i-am  răspuns cu vorbe urâte Găbiței. În ura ei, și-a aprins o țigară, m-a luat de mână și am mers împreună în curtea școlii din vecinătate. Pe o bancă, după ce ne-am așezat, ea mi-a propus să ne căsătorim. Încurcat în a lua o decizie pe loc, am dat să îngaim ceva, dar tot ea liniști apele. Am rămas prieteni .

              La serviciu, lucrurile mergeau șnur. Îmi plăcea, era muncă brută, muncă de jos, dar nu dădeam înapoi niciodată. În echipă lucram cu un băiat din Mihăilești, Costel Stan, cu care împărțeam, zilnic, sufertașele cu mâncare. Un meseriaș desăvârșit era nea Niculae, țigan belfer, cartofor, șmecher de Vitan, fante de Turturele. De la el am furat multe secrete ale meseriei care mi-au prins bine mai târziu. Nicu Muscalu, alt coleg, care avea darul farselor, m-a învățat cum să trag un șnur de sudură în solz de pește. De la nea Tudor Lampă, m-am ales cu știința de a citi și desluși un desen tehnic, oricât de complicat ar fi fost acesta. Iar de la nea Duicu m-am căpătuit cu carnetul roșu de membru de partid. Atât de mult mă lăudă în ședința de primire în rândul comuniștilor, încât, bucuros, după terminarea acesteia am făcut cinste cu o bere. Când am primit ordinul de încorporare, la liceu, profesorii, înțelegători, ne-au încheiat mediile mai devreme, asta ca să nu pierdem anul. Apoi, după ce îmi luai rămas bun, am plecat acasă, la Mărtinești, pentru câteva zile.

  Vară. Mama, șefă de echipă la grădina  de legume a colectivei se trezea de cu zori, mulgea vaca, ridica un munte de turte pe plita încinsă, aranja lighioanele, abia apoi pleca la muncă. Era foarte respectată. Multă lume de pe ulița noastră, a morii, venea la ea să-i ceară un sfat sau o recomandare medicală. Avea un scris frumos, caligrafic, ca de notar. Vreme îndelungată, pe o placă de azbociment din acoperișul polatei a rămas scris de la ea o însemnare, cu creionul chimic, apăsat și lizibil: „Pe 18 iulie 1964 s-au cules primele roșii”. Am mers, într-o seară, împreună, la cooperativa din sat, la nea Ion Țifescu, de unde mi-am cumpărat strictul necesar pentru la armată: ustensile de ras, niște batiste, ac și ață, plicuri și timbre, două perechi de șosete și un parfum, lăcrămioare de pădure”

 

Cine este Vergil Matei

Vergil Matei s-a născut la 04 decembrie 1953 în Mărtinești, județul Vrancea, iar în prezent locuieşte în Brăila. După absolvirea Liceului „Nicolae Bălcescu”, Brăila, promoția 1978, a urmat cursurile Facultăţii de ziaristică între anii 1981 şi 1985. Activitatea profesională a însemnat, printre altele, colaborări cu ziarele „Înainte” și „Libertatea” Brăila în perioada 1981- 1997 şi este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, dar şi membru fondator al Cenaclului „Casa speranței”, precum şi membru al cenaclului literar „Panait Istrati”, Brăila.

Debutul publicistic a fost consemnat în 1978, în cotidianul „Înainte” Brăila”, iar de atunci au urmat apariții în publicații locale ori naționale ca Luceafărul, Scânteia Tineretului, Înainte, Libertatea, Ancheta, Vocea Brăilei, Sportul brăilean, Vocea a treia, Casa speranței, Porto-Franco, Boema, Dor de dor, Salonul literar Focșani, Sintagme literare, Dudeștii-Noi, Timiș, Pleven-Bulgaria, Antologie literară brăileană, colecția „Cărțile Chirei”, Litera 13, Brăila,Almanah „Sintagme literare” – Dudeștii Noi, Timiș, Antologia scriitorilor vrânceni, Gândacul de Colorado – SUA etc

Volume publicate (ISBN):

- Debut editorial: Acasă, la Fănuș - proză scurtă, reportaj, prefață de Stan Munteanu, editura Edmunt Brăila, 2014 (ISBN 978- 606- 8140- 56- 8);

- Dincolo de patul armei - diribau, roman, Editura Torent Press, Brăila, 2015  (ISBN 978- 606- 92308- 8- 6) ;

- Acasă, la Mărtinești - roman, Editura Lucas, 2016 (ISBN  978-606-8713-32-8);