Sătenii din Veneţia de Jos, judeţul Braşov, trăiesc în Italia ca la ei acasă. Ca un făcut, de parcă un simplu nume ar putea face minuni, nişte oameni cu o viaţă construită în jurul muncilor câmpului au fost paraş utaţi cu fruntea sus în ţara Veneţiei celeilalte, aia mai celebră şi cu vreo 270.000 de locuitori mai mult.

Mulţi zic chiar că s-au dat cu gondola pe canalele celebrei urbe. Că au lăsat uneori munca de la câmp pentru a hrăni porumbeii din pieţele italiene şi, câţiva dintre ei, chiar s-au căpătuit în oraşul de pe lagună.

Prin august, când vin „stranierii“ acasă, satul cu 669 de locuitori, îmbătrânit de când tineretul a luat calea Italiei, se umple „de maşini, de frumuseţe“, după cum descrie situaţia Domnica Penciu, o săteancă în vârstă de 70 de ani, a cărei familie atestă paradoxala înfrăţire dintre sătucul din Făgăraş şi oraşul italian.

Să o luăm analitic. Domnica a adus pe lume două fete gemene. Una locuieşte în Veneţia de Jos, judeţul Braşov, cealaltă, aproape de Veneţia, regiunea Veneto, Italia. Şi, mai nou, fiica plecată a adus pe lume o fetiţă, care deocamdată creşte în Veneţia din Făgăraş, sub atenta supraveghere a bunicii de la sat. Cea care, atunci când munca la câmp nu-i dă prea mari bătăi de cap, oftează de-ţi rupe sufletul privind la fotografiile făcute printre gondole.

PESTE HOTARE

Gemenele din cele două Veneţii paralele

Gabriela şi Alina, fiicele Domnicăi Penciu, au venit pe lume în aceeaşi zi. De vreo nouă ani, gemenele trăiesc însă la distanţă, în cele două Veneţii paralele: Gabriela a rămas acasă, Alina şi-a urmat soţul să muncească la o fabrică de cozonaci, undeva în zona Veneţiei italiene. Anul acesta, destinul, filtrat în accent italian, s-a întregit, când Alina a adus-o acolo pe lume pe micuţa Ana-Maria.

Prima veneţiancă veritabilă din Veneţia de Jos se află, deocamdată, pe teritoriu românesc. Unde, până la vârsta grădiniţei, va aştepta cuminte, în căruţul din casa bunicii.

Când se umple satul de maşini străine

„Când vin Sărbătorile eu îs mândră foc!“, spune Domnica Penciu. Motivul unei aşa mândreţ i e fata ei, care, cam pe atunci, se întoarce acasă. Şi ar mai fi mica nepoată şi celălalt nepot, Vlad, care surâde ironic din câteva fotografii de pe un calendar în italiană ce atârnă pe un perete. De alături, sora geamănă, Gabriela, o alintă pe fiica Alinei, de zici că mama fetei nici nu a plecat vreodată spre Italia.

Alina lucrează pe vreo 1.000 de euro, la o fabrică de cozonaci. De ajuns cât să nu aibă planuri serioase să se întoarcă încă în ţară. „Ce să facă aici, are apartament, acuma, acolo“, explică mama Domnica. Fiica mai trece prin Veneţia de Jos, cu restul familiei, de Sărbători sau prin luna august. „Atunci să vedeţi, când se întorc toţi, cum se umple satul de frumuseţe, de tinereţe!“, spune Domnica Penciu.

Stranierii nu vin oricum, zice femeia. Vin cu maşini multe şi străine, de abia au loc cu ele pe uliţele prăfuite ale satului, secţionate nu de canale pe care se plimbă gondole, ci de adevărate cratere ce anunţă lucrările pentru canalizare de anul viitor. Şi, prin fiecare gospodărie, încep poveştile despre muncă, italieni sau despre cum se duc la iarbă verde şi mănâncă mici. Copiii lor, şcoliţi deja în italiană, se joacă pe uliţele Veneţiei din România, însă mai cer la masă uneori „paste con tonno“. Mai vin şi italieni cu fiii satului la Veneţia de Jos. Şi cică nu se sfiesc să guste nişte aşa-numiţi „piccolini“. Denumiţi, în alte culturi, mititei.

„Carnivalul“ pică în post

De vreo şapte ori a trecut Domnica Penciu din Veneţia de Jos prin Veneţia cu gondole. De fiecare dată, cu amintiri plăcute. „Am fost în toate perioadele anului! Numai vara nu. Şi e aşa frumos!“, zice bătrâna. Are o grămadă de poze de acolo. Una cu ea şi o vecină – ai cărei copii tot prin Veneţia îşi fac veacul – hrănind porumbei. Alta cu ea, pe un pod veneţian. Sau cu ea, nepoţii şi fiica imigrantă pe lângă clădiri, gondole, pe acasă la ei sau în costum naţional.

Numai pe la „carnival“ n-a ajuns, că ăsta la ei se ţine când la noi ar fi post. Şi, da, s-ar muta de-ar fi să fie în Veneţia de acolo. Ar lăsa porumbul şi trebăluitul prin gospodărie. Animale şi tot ce-o mai fi prin Veneţia de România.

IDEI ŞI PLANURI

„Chiar nimeni nu s-a gândit să ne înfrăţească cu cei de acolo?“

În ciuda tuturor aparenţelor, pe uliţele din Veneţia de Jos nu-i nici urmă de steag italian. În schimb, cineva din conducerea satului a vopsit pe fiecare stâlp de înaltă tensiune tricolorul românesc. „Noi suntem un sat de patrioţi!“, spune Aurelia Bâţu, locuitoare a Veneţiei de Jos şi funcţionară la Direcţia de Taxe şi Impozite de la Primăria Pârău – centrul a patru comune, printre care şi cea cu nume italian şi al „suratei“ acesteia, Veneţia de Sus. Oricum, patriotismul veneţienilor nu ar avea de ce să jignească pe cineva pe bucata asta de Ardeal: în sat mai e doar un sas. A, da, şi un ungur.

Aurelia Bâţu înţelege de ce tinerii pleacă spre Italia: nu tu locuri de muncă, nu tu nimic. A trecut şi ea, ca orice membru al comunităţii care se respectă, prin Veneţia aia cu gondole, canale, carnaval, palate şi porumbei. Are doi copii la muncă în zona Romei şi, când i-a vizitat, nu a pierdut ocazia să vadă cu propriii ochi cam cum arată oraşul la care visează veneţienii din Braşov. „E extraordinar! Au pasarele pe care poţi să treci, că în rest e doar apă! Şi când m-au dus acolo cu maşina, am urcat într-o parcare cu 11 etaje!“, îşi aminteşte Aurelia.

În fapt, i-a plăcut aşa de mult că, în urma experienţelor italiene, a încercat să facă la Veneţia de Jos celebra brânză mozzarella. Fără prea mult succes, recunoaşte femeia. Când se gândeşte la Italia, Aurelia Bâţu spune că, oricât de patrioată ar fi ea, când îşi vizitează copiii, „poa’ să dispară România de pe hartă“, că nici nu-i pasă. Soţul, cică, e ceva mai rezervat: după vreo două săptămâni de stat acolo, încep să-l bântuie întrebări, precum „ce-o mai fi făcând calul ăla de acasă?…“.

Dar ceva tot e clar: „E o legătură ceva…“, fără doar şi poate. Aşa că doamnei Aurelia Bâţu i-a venit o idee: „Mi-am zis într-o zi: dom’le, chiar nimeni, vreun primar, ceva, nu s-a gândit să se înfrăţească localitatea noastră cu comunitatea de acolo, din Veneţia de acolo? Că poate ar fi fost ceva…“.


DOR. De când şi-a vizitat fata din Veneţia, pe Domnica Penciu au apucat-o gânduri de mutare

ACCENT ITALIAN

Dovezile unei vechi „frăţii“

Victor Drăghici, viceprimarul din comuna Pârău, a lucrat şi el cinci ani în Italia. În zona Romei, ce-i drept, în construcţii, dar de ajuns cât să ştie că e plină „Cizma“ de români, nu numai de prin Veneţia de Jos. „Ce ne-am face noi aici fără banii de la italieni?“, zice vicele. „Dar să vedeţi cum se întoarce roata! Noi, de prin Veneţia de Jos, ne-am dus la muncă în construcţii în Italia. Dar, din câte ştim noi, primăria veche şi podul din sat au fost construite de meşteri italieni!“, informează viceprimarul. Nu prea există vreo dovadă în acest sens, ci doar legende rurale.

Singurele legături reale par a fi doar imigranţii. Numai de mergi pe o singură uliţă din Veneţia de Jos şi, din poartă în poartă, auzi că ba e plecat un ginere în Italia, ba o fiică, ba toată familia. Mai încolo mai e un sat-frate: Veneţia de Sus. Mai nou, mai mic, dar tot cu renume.

Învăţătorul Nicolae Stoica, pensionat de 25 de ani, nu-şi explică nici el de unde până unde toată lumea o dă cu Veneţia în sus, Veneţia în jos. „Fiica mea a fost şi ea la şcoală în Italia, chiar lângă Veneţia. Şi când le zicea ălora de unde e, îi spuneau «sorella»! Chiar şi eu, odată, m-am dus la Bucureşti, la «Mon Jardin», unde cânta un italian. Şi, după spectacol, m-am dus şi i-am zis că şi eu sunt italian. I-am arătat buletinul, dar am pus degetul să se vadă doar Veneţia. S-a prins, că ştia de sat. M-a întrebat: «Care Veneţia? De Sus sau de Jos?»“, îşi aminteşte învăţătorul veneţian.

Adevărata toponimie a satului pare să aibă, însă, şi o explicaţ ie logică, una care nu necesită ipoteza prezenţei vreunui italian rătăcit prin Făgăraş. Cândva, oamenii din zonă îşi vopseau casele în vineţiu. De asta, explică sătenii, accentul pe numele Veneţia de Jos, cade, necruţător, pe „i“-ul final şi nu pe „e“.


GLUME. Învăţătorul Nicolae Stoica e mândru de buletinul de „veneţian“