Voievodul moldav Dimitrie Cantemir a rămas în istorie, precum și în accepțiunea generală a românilor drept un domnitor cu spirit renascentist, literat, istoric desăvârșit, mai degrabă cărturar decât războinic, precum și rușinos dușman al Sfântului Mucenic Constantin Brâncoveanu, cu care a fost și contemporan, de altfel.

Puțin cunoscută este și latura de spion de curte a acestuia, trăsătură sau calitate a acestuia, scoasă în evidență mai ales în timpul complexelor relații dintre Cantemir și suzeranul său, Țarul Petru cel Mare al Rusiei.

Beizadeaua cea înzestrată

Dimitrie Cantemir (1673-1723). Singurul domnitor român rămas în memoria urmașilor nu pentru faptele sale strategic

După unele cronici, numele familiei se trage de la un nobil tătar, prieten al tatălui lui Dimitrie. După alte scrieri, numele ar proveni de la o familie nobiliară tătărească creștinată și stabilită în voievodatul Moldovei. Însă probabil din dorința de a adăuga un plus de autoritate la domnia sa, precum și de a statornici în Moldova o monarhie ereditară, Dimitrie Cantemir și-ar fi făcut o genealo- Dimitrie Cantemir 53 gie fantezistă. Căci pornind de la numele de Cantemir, în „Istoria Hieroglifică” acesta scria „Tradiția spune despre Cantemiriști că se trag din marele cuceritor al Asiei, Timur Lenk”. Evident, asemenea genealogie a avut puțină credibilitate. Într-o discuție dintre Voltaire și Antioh, fiul lui Dimitrie Cantemir, ambasador al Rusiei la Paris, celebrul ideolog și scriitor iluminist francez a făcut următoarea remarcă rămasă posterității: „Aș fi bănuit că sunteți mai degrabă din neamul lui Pericle, decât al lui Tamerlan”. Deși tatăl său, Constantin, era analfabet, căci cum îl descrie Ion Neculce „numai iscălitura învățase a face”, voievodul moldav a insistat ca fii săi, Antioh și Dimitrie să aibă parte de cele mai înalte școli din acele vremuri. Dacă Antioh s-a dovedit a fi ostil cărții, Dimitrie a fost un student strălucit, făcând din învățătură scopul principal al vieții sale.

La Iași, Dimitrie l-a avut ca dascăl pe Ieremia Cacavela, preot grec venit din Creta, dar cu studii făcute la Leipzig și Viena, cunoscător de latină, greacă, italiană și germană. Acesta a fost învățatul care a avut o influență majoră în formarea personalității lui Dimitrie Cantemir ca om politic și de cultură.

Însă în toamna anului 1688, Dimitrie este trimis ca ostatic la Stambul, pentru a fi garantată astfel loialitatea tatălui său față de Imperiul Otoman. Mai pe scurt, fiul de domn, clasica beizadea, după acest cuvânt persan, urma să plătească cu propriul cap orice cat de trădare făcut de tatăl său, aflat în postura de domn tot prin voința sultanului. La Stambul, vechiul Constantinopol, Dimitrie a fost atras tot de studii și cercetări. A intrat astfel la Academia Patriarhiei Ortodoxe de acolo, instituție prestigioasă înființată în secolul XVI după modelul și organizarea Universității din Padova. La Stambul, Dimitrie a studiat limbile clasice, geografia, medicina, filozofia, istoria, fizica și matematica, alături de arta militară și strategică a vremii. Merită menționat că în timpul campaniei militare otomane contra Austriei, din anul 1697, Dimitrie făcea parte din suita sultanului Mustafa. Cantemir va rămâne la Constantinopol până în 1710, cu mici întreruperi. Întors în Moldova în 1699, Cantemir se duce la Iași unde se însoară cu Casandra, fiica domnitorului Șerban Cantacuzino. Se reîntoarce apoi la Stambul, unde se ocupă de terminarea palatului său de pe malul Bosforului.

Istoria l-a reținut pe Cantemir, după cum aminteam, ca pe un erudit, un poliglot care vorbea fluent latina, greaca, turca, persana, araba, italiana, slavona, germana și franceza. În plus, era și atras de muzică, el fiind acela care a pus în premieră mondială muzica tradițională turcească pe note muzicale.

Pe lângă aceste calități, iată însă că Dimitrie Cantemir s-a remarcat și ca om de informații, cu alte cuvinte spion, de anvergură internațională. Și aici merită menționat că nu numai Cantemir, ci mai toți fii de domnitori trimiși ca garanți ai unor domnii fidele Înaltei Porți, aveau și misiuni informative. Ei erau instruiți în acest scop și trebuiau să culeagă informații despre armata otomană, situația politică din Stambul, precum și despre jocurile de culise ale boierilor munteni și moldoveni care adesea uzurpau domniile în cele două principate. În plus, „beizadelele” ajungeau să aibă legături cu tot corpul diplomatic de la Stambul, care era compus din ambasadori angajați non stop în acțiuni de spionaj și intrigi politice.

Om al literelor, dar și al informațiilor

Unii istorici punctează de altfel, faptul că Dimitrie Cantemir a vrut să cunoască toată situația din Imperiul Otoman. În această direcție, domnitorul moldav și-a cultivat cu atenție de-a lungul timpului, sistematic și premeditat, multe relații cu demnitarii și învățații turci din cele mai înalte cercuri, precum Hasnedar Ibrahim Pașa, fost tezaurier, adică ministru de finanțe și ulterior ambasador la germani. Prin intermediul cercului său de relații, Dimitrie ajunge așadar să pătrundă în toate bibliotecile și arhivele, unele secrete, ale Imperiului Otoman, locuri total interzise străinilor, mai ales non-musulmanilor. Este posibil ca accesul la asemenea surse de informații să-l fi costat multe pungi de aur pe Dimitrie. Este însă sigur că l-ar fi costat însăși capul, dacă serviciul otoman de contrainformații l-ar fi prins cu documente asupra lui. Însă, se pare că memoria sa fantastică l-a ajutat decisiv în această privință. Pe baza acestor informații sustrase din surse inaccesibile altor europeni, Cantemir a putut scrie mai apoi, extraordinara sa operă „Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman”.

Lucrarea, care azi este văzută ca o operă literar-istorică, a servit timp de peste o sută de ani drept principala sursă de informații despre Imperiul Otoman, pentru toate serviciile de spionaj din Europa acelor vremuri. Deși ca moldovean îi ura pe turci, Cantemir era pe de altă parte fascinat de cultura și civilizația lor, și prin urmare a stăpânit perfect arta de a se face agreat și prețuit de aceștia. Niciun alt nobil străin n-a reușit în istorie performanța sa. Tot la Stambul, D. Cantemir a stabilit și întreținut relații cu toți solii străini acreditați, cu care a făcut schimb de cărți și scrisori, dar mai ales de informații. Căci din cele mai vechi timpuri în zilele noastre, mediul diplomatic este plin de spioni profesioniști. Cantemir a ajuns așadar, ca prin intermediul solilor în cauză, să fie curata de reprezentanții tuturor serviciilor de informații din Europa, cu precădere de cele din Rusia, Austria și Franța. Cantemir persevera, ajungând astfel chiar agent dublu, căci vizirul otoman conta pe el pentru obținerea de informații de la diplomații străini acreditați la Stambul, cu precădere despre Rusia și puterea sa militară. Conștient și premeditat, Cantemir a colaborat cu ambasadorul Rusiei, Piotr Andreevici Tolstoi, pe care-l va ajuta să lege alianța cu Rusia și cu care va rămâne prieten pentru toată viața. În 1710 când a început războiul între turci și ruși, Tolstoi a fost întemnițat la fortăreața de la Edicule, dar printr-un agent de-al său, numit fictiv „Iano”, Cantemir a reușit să scoată din temniță scrisorile lui Tolstoi și să le trimită Țarului Petru cel Mare.

Îți dau Ucraina și Azovul, dar nu pe Cantemir!

Cantemir a fost, așadar, nu numai un spion de talie internațională, dar și un analist politic . Căci abia după ce a studiat din interior Imperiul Otoman, a ajuns la concluzia că acesta a intrat în faza sa de decădere. În lucrarea sa de căpătâi, Cantemir dovedește că este primul analist politic al lumii care semnalează fenomenul de creștere și decădere a Marilor Puteri. La fel, pe baza informațiilor sale, Cantemir a crezut la modul cel mai serios că Rusia era singura putere militară din Europa care putea distruge Imperiu Otoman și ar fi putut elibera astfel toate popoarele din Balcani. Urcat pe tronul Moldovei, Cantemir a trecut imediat de partea Rusiei și a pregătit țara de război. Următorul său pas este semnarea cu Rusia a tratatului secret de la Lutsk, îndreptat contra turcilor dar și a altor agresori potențiali. Prin acel tratat, Rusia, care ]n acele timpuri se afirma în premieră ca mare putere europeană, garanta integritatea teritorială a Moldovei, care pe atunci era stat vasal turcilor. Tratatul mai stipula crearea unei armate moldovenești plătită cu bani rusești, iar domnia lui Cantemir era recunoscută ca ereditară. În caz de nereușită, Rusia s-ar fi angajat să asigure protecție, adăpost și despăgubiri pentru pierderile suferite de Cantemir și curtea sa.

Doar că, ambițiosului domnitor, sorții i-au fost potrivnici. Tratatul moldo-rus de la Lutsk a fost întărit de vizita la Iași a lui Petru cel Mare, Iar din informațiile parvenite prin intermediul cronicilor lui Neculce, țarul a fost călduros primit de către moldoveni. Între ospețele și plimbările prin Iași, Cantemir și Petru au discutat și chestiuni politice și militare. Țarul Rusiei fiind impresionat și cucerit de cultura și mai ales de informațiile deținute de Cantemir cu privire la cunoașterea științei militare otomane. Doar că a urmat dezastrul de la Stănilești. Acolo s-a înfruntat armata ruso-moldovenească compusă din 40.000 de ruși și 10.000 de moldoveni, condusă de generalul Șeremetiev, cu armata turco-tătară, condusă de marele vizir Mehmet Baltagi Pașa. Armata otomană număra cam 140.000 de războinici. Expertă în manevre de învăluire și întoarcere în condițiile unui teren deschis, prin urmare prielnic, armata turco-tătară a reușit să împresoare forțele ruso-moldovenești. Rușii au echilibrat rezultatul prin puterea de foc superioară, iar lupta s-a încheiat la egalitate. Acesta a fost și motivul pentru care Mehmet Baltagi Pașa început negocierile pentru pace. Fiind în poziție critică, rușii acceptă condițiile otomanilor, cedând astfel Azovul și Ucraina până la Nipru. Sultanul l-a cerut și pe Dimitrie Cantemir, „domnul hain”, cum îl numea, dar Petru cel Mare a refuzat categoric, respectând astfel regulile Tratatului de la Luțk. Așa s-a strămutat Cantemir în Rusia, împreună cu mii de curteni și soldați rămași fideli. După ce s-a mutat la Sankt Petersburg, D. Cantemir a devenit consilierul de bază al lui Petru cel Mare, adică o personalitate de bază a serviciului de spionaj imperial. Foarte puțini istorici știu și că pe toată durata vieții sale în Rusia, Cantemir a primit în mod sistematic informații din Stambul, ceea ce înseamnă că abilul domnitor a lăsat acolo nu doar o rețea bine stabilită de agenți recrutați, dar și moduri sigure de transmitere a informărilor acestora.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)