„Evenimentul zilei“ continuă serialul dedicat personalităţii celui care ar fi împlinit mâine 90 de ani. Ceauşescu îl desemnase pe fiul său cel mic, Nicu, drept succesor la „tron“.

Pe 26 ianuarie, Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 90 de ani. Ajuns secretar general al PCR în martie 1965, la acel moment cel mai tânăr lider din blocul sovietic, Ceauşescu a declanşat imediat procesul de concentrare absolută a puterii în mâinile sale. În această acţiune, derulată cu sprijinul grupului aparatului de partid de care era legat prin mii de fire din perioada cât condusese Direcţia Organizatorică a CC al PMR, noul conducă tor a jucat cu abilitate cartea unei relative deschideri, mai ales în planul culturii, al reformelor economice şi al iniţiativelor de politică externă.

La Congresul al IX-lea din iulie 1965, a afirmat că niciun om, oricât de capabil ar fi, nu poate oferi soluţii în toate chestiunile vieţii sociale. A preconizat întărirea muncii colective şi l-a criticat în chip voalat pe predecesorul său, Gheorghiu-Dej, că s-a îndepărtat de nucleul conducerii partidului. I-a cultivat cu viclenie pe baronii lui Dej, în special pe Maurer şi Bodnăraş. A ştiut să-i folosească pentru a-l emascula politic pe rivalul său iniţial, Gheorghe Apostol, mult mai asemănător cu Dej ca stil politic. Toţi oamenii dictatorului

Am discutat în numeroase scrieri cariera celui care avea să devină în doar câţiva ani dictatorul absolut al României. Privind acum înapoi şi meditând asupra meandrelor biografiei acestui stalinist pentru eternitate, este limpede că, de la început, Ceauşescu a urmărit să acumuleze puterea totală în mâinile sale.

În această operaţie a fost ajutat nu doar de birocraţia de partid, de personaje precum Ilie Verdeţ, Manea Mănescu, Emil Bobu, Vasile Patilineţ, Ion Dincă, Virgil Trofin, Constantin Dăscălescu, dar şi de aparatul de propagandă dirijat de Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Ion Iliescu, Petru Enache etc.

Nu mai puţin activ a fost aparatul de securitate mereu supravegheat de Ceauşescu prin activiştii numiţi în fruntea Ministerului de Interne şi a Departamentului Securităţii Statului: Ion Stănescu, Teodor Coman, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad (evident nu pomenesc aici toate personajele care s-au perindat în asemenea poziţii). Ascensiunea Elenei

La început în chip timid, fără ostentaţie, apoi din ce în ce mai strident, s-a dezvoltat cultul personalităţ ii dictatorului. În decembrie 1967, la Conferinţa Naţională a PCR, Chivu Stoica anunţa că renunţă la poziţia de preşedinte al Consiliului de Stat în favoarea celui care avea să fie numit tot mai frecvent „cel mai iubit fiu al poporului“.

Lângă acesta, urca vertiginos pe scara puterii soţia sa, Elena, născută Petrescu, ilegalistă marginală, persoană renumită prin incultură, maliţie şi o insaţiabilă ambiţie. Influenţa Elenei asupra lui Nicolae nu trebuie însă privită drept cauza principală a catastrofalului curs urmat mai cu seamă după 1977, aşa cum o fac diverşi foşti magnaţi ai regimului în mistificatoarele lor cărţi de memorii. Elena a încurajat, neîndoios, tot ce era mai rău în soţul ei, dar culpabilitatea a fost înainte de orice a şefului partidului şi a aparatului de partid.

Fără un aparat care să îndeplinească fără murmur poruncile venite de sus, fără obedienţ a diverşilor ciraci ai dictaturii, fără angrenajul represiv creat încă de la debutul despotismului stalinist din România, Ceauşescu şi Elena nu ar fi fost în stare să-şi îndeplinească obiectivele. Metode mai subtile

Am examinat natura faraonictotalitară a socialismului propăvă- duit de Ceauşescu într-un volum colectiv apărut la New York în 1989, bazat pe o conferinţă organizată de Freedom House. Intitulată „Romania: A Case of Dynastic Communism“, cartea, ilustrată de Eugen Mihăescu, cuprinde intervenţ iile lui Mihai Botez, Andrei Brezianu, Matei Călinescu, Laszlo Hamos, Istvan Hosszu, E. Mihăescu, Nestor Ratesh, Gheorghe Sencovici, Dorin Tudoran şi a subsemnatului.

Am dezvoltat cu acel prilej conceptul de comunism dinastic ca esenţă a stalinismului românesc în faza sa crepusculară. În consens cu ceilalţi participanţ i, am accentuat faptul că socialismul lui Ceauşescu era de fapt o expresie paroxistică a modelului tradiţional stalinist de control politic, ideologic şi social. Evident, teroarea în masă fusese înlocuită prin metode mai subtile, dar nu mai puţin degradante, de asfixiere a oricărei autonomii personale. FRICĂ

„Revoluţionarul de profesie“, obsedat de demitizare Ca toţi tiranii, Ceauşescu a fost obsedat de riscul demitizării sale după moarte. Parte din raţiunea promovării Elenei Ceauşescu pe poziţia de numărul doi al regimului ţinea de această frică patologică de posteritate. După 1982, devenise clar că ascensiunea lui Nicu Ceauşescu în fruntea UTC, apoi ca prim-secretar la Sibiu făcea parte din acelaşi joc.

Întreg sistemul ajunsese să opereze ca şi cum un scenariu dinastic ar fi fost posibil, chiar şi în epoca reformelor gorbacioviste. S-a văzut ulterior, în Coreea de Nord, că transmiterea ereditară a puterii într-o autocraţie nu este o excentricitate irealizabilă. Revoluţia din decembrie 1989, deşi uzurpată de eşalonul doi al nomenklaturii, a dejucat scenariul dinastic şi a deschis calea spre distrugerea tuturor instituţiilor comuniste. INEDIT

Vânătorul Ceauşescu: goana după aur în Estul Sălbatic 270 de medalii de aur, 114 de argint şi 34 de bronz. Atâtea distincţii a obţinut Nicolae Ceauşescu la vânătoare, conform cataloagelor internaţionale ale CIC (Conseil International de la Chasse et de la Conservation du Gibier - Consiliul Internaţional Cinegetic). Ele sunt mărturia uneia dintre pasiunile patologice ale „Marelui Cârmaci“.

Dintre politicienii români, Adrian Năstase a ratat pe puţin şansa de a-l depăşi. Pe 22-23 ianuarie 2005, fostul premier şi invitaţii lui Ion Ţiriac au omorât 185 de mistreţi. Măcelul s-a desfăşurat pe domeniul Balc din judeţul Bihor. Cifrele neoficiale avansează spre 4.000 când intră în discuţie numărul urşilor ucişi de Ceauşescu (de fapt, ucişi de cei care trăgeau în numele său).

Oficial, Ceauşescu a rămas până astăzi cel mai performant vânător român! Sistarea în 1974 a dreptului străinilor de a vâna pe teritoriul României, precum şi înfiinţarea celebrelor „fonduri de vânătoare din anexa 1“ creaseră precondiţiile necesare afirmării „talentului creator“ al lui Ceau- şescu în domeniu. La dispoziţia instituţiei prezidenţiale erau rezervate 112 fonduri de vânătoare, reprezentând aproape 11% din suprafaţa de vânătoare a ţării. Tito şi „Ceaşcă“, spaima urşilor Mitică Georgescu, inspector de vânătoare în judeţul Argeş şi participant alături de „Câmaci“ la 46 (!) de partide organizate în intervalul 1975-1989, rememorează în cartea „Vânătorile lui Ceauşescu aşa cum au fost ele“ incursiunile în păduri ale liderului român. Ceauşescu a vânat des alături de Iosip Broz Tito şi Todor Jivkov, omologii săi din Iugoslavia şi Bulgaria.

„Între Ceauşescu şi Tito existase dintotdeauna un soi de concurenţă, mai ales în ceea ce priveşte ursul“, notează Georgescu. Este inutil să mai spunem că liderul comunist român a câştigat detaşat întrecerea, din moment ce, chiar şi la 19 ani de la moartea sa, primele nouă poziţii din zece în tabelul celor mai valoroase trofee mondiale de urs brun îi aparţin! (Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun)