Imediat după ce Armata Federației Ruse invada Ucraina, îmi puneam din nou o întrebare care mă mai bântuise, ori de câte ori citeam câte ceva despre dominanta atitudinii „Marelui Vecin de la Răsărit” față de țările din preajmă. Cum de cetățenii spațiului numit în diverse feluri de-a lungul istoriei, de la Imperiul Țarist, la Federația Rusă, trecând prin Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, se simt împliniți într-un perpetuu rol de invadatori sălbatici, de ocupanți samavolnici ai oricărei vecinătăți, din aproape în aproape, a hălci întregi din continente, așa cum a fost cazul Europei de Est, după Al II-lea Război Mondial? Cum fac de produc și înscăunează serii întregi de conducători, care mai de care mai cruzi, mai criminali, nu doar cu străinii, ci și cu cei de același sânge cu ei? Ce este cu ei, ce este în capul și în sufletele lor? Cum de se regăsesc în ei și își pun viețile și morțile în mâinile lor pline de sânge, până la a-i considera „Tătuci”? Cum devin atât de lesne tâlhari, violatori și criminali?

Bucăți de răspuns le-am aflat chiar de la Marii Ruși, adică de la oameni care au marcat cultura poporului lor.  O explicație de primă mână o găseam chiar în Marea Literatură Rusă, la unul dintre corifeii ei, Feodor Mihailovici Dostoievski. Un fragment din romanul său, Demonii, îmi apărea revelator. Să-l revedem:

„Dacă un popor mare nu are credința că el este singurul deținător al adevărului (unic și exclusiv), dacă nu are credința că numai el este capabil și chemat să­i învie pe toți și să­i salveze prin adevărul lui, acest popor încetează imediat de a mai fi un popor mare și devine un simplu material etnografic. Un popor cu adevărat mare nu se va împăca niciodată cu un rol secundar în societatea umană, și nici chiar cu un rol de prim ordin, ci va râvni negreșit și exclusiv la un rol mai de frunte. Cine pierde o asemenea credință nu mai constituie un popor. Dar adevărul e unul singur și prin urmare numai unul dintre popoare poate avea un Dumnezeu adevărat, chiar dacă celelalte popoare au și ele dumnezeii lor deosebiți și mari. Singurul popor „purtător de Dumnezeu” este poporul rus […]”

La spusele lui Dostoievski aveau să se adauge și cele ale unui alt gigant al culturii ruse, de această dată, ale unui contemporan, genialul regizor de talie mondială, Nikita Sergheevici Mihalkov. Acesta avea să-i declare lui Putin, la câteva luni după atacarea Ucrainei, cu ocazia unei ceremonii de decernare a  Ordinului de „Erou al Muncii”, nici mai mult, nici mai puțin decât că „Acolo, în Donbass, se naște o nouă Rusie. Acolo se naște o nouă elită, iar acești oameni, dacă va vrea Dumnezeu, se vor întoarce acasă cu o victorie.”

Ce o fi cu ăștia, n-ai cum să nu te întrebi. Ce să fie, aveam să înțeleg, sunt ițelile vârfului unui ac de cusut, ieșit din țesătură, care trage după el ața neagră, cu care delirul etilic îl peticește pe cel mistic. Atunci când semnalam cititorilor cele spuse de cei doi titani, ignoram fără să-mi dau seama o sumedenie de alte avertismente mult mai la îndemână. Singura mea scuză este că ele au fost trecute cu vederea de mai toate cancelariile lumi, să nu mai zic de opinia publică, timp de un secol. Este vorba despre cele ale defectorilor ruși, dezertori ai serviciilor de informații ale Kremlinului. Asupra acestei realități aflate chiar sub nas mi-a atras atenția editorialul „If You Want to Understand Russian Power, Listen to the People Who Leave It”(Dacă vrei să înțelegi puterea rusă, ascultă-i pe cei care o părăsesc), apărut în Time sub semnătura lui John Sipher.

Poate că nu aș fi dat articolului o prea mare atenție, dacă nu aș fi fost curios să aflu cine este autorul. John Sipher a încheiat în 2014 o carieră de 28 de ani în Serviciul Național Clandestin al CIA, timp în care a executat, apoi a condus operațiunile CIA în Rusia, fie direct în teren, fie ca șef de stație, fie mai târziu din Centrală. Mai mult decât suficient ca să îi acord credit total, atunci când atrage atenția asupra faptului că dezertorii din serviciile de informații rusești au avertizat permanent:

„Ne-au avertizat(n.m dezertorii) din nou și din nou că Kremlinul este susținut de un diabolic stat-în-stat și că Rusia nu va fi niciodată un membru responsabil al comunității națiunilor, până când serviciile sale de securitate nu vor fi distruse. În timp ce Uniunea Sovietică a murit în urmă cu peste 30 de ani, fostul ofițer KGB Vladimir Putin a recreat sistemul de securitate opresiv și brutal care a închis și a ucis opoziția internă și s-a angajat într-un război politic necruțător împotriva Occidentului. Chiar dacă Putin moare mâine, Statul KGB dăinuie.”

Extraordinar de interesant, fostul clandestin al CIA identifică numitorul comun al deciziilor ofițerilor de informații ruși de a trăda în favoarea serviciilor Occidentale: „Motivația și mesajele din surse rusești de-a lungul anilor au arătat o asemănare și o consecvență ciudate, care nu se găsesc în alte grupuri. Adică, sursele secrete rusești fac aproape întotdeauna alegerea de a ajuta Occidentul după ce au ajuns la concluzia că sistemul lor este rău și trebuie distrus. De obicei, își exprimă dragostea pentru cultura și patria lor, dar se angajează să distrugă conducerea și serviciile secrete de securitate care stau la baza sistemului lor corupt, criminal și opresiv. Din experiența mea de zeci de ani de lucru în CIA, rușii tind să fie printre cele mai serioase surse. Ei sunt adesea cei mai buni și mai străluciți în țara lor, dar care în cele din urmă ajung la concluzia că nu există nicio speranță în a schimba un sistem malefic din interior.”

Afirmațiile lui John Sipher sunt sprijinite în editorial pe o sumedenie de exemple, unele notorii, altele mai puțin știute, care se întind pe o sută de ani în urmă. Cum editorialul său este lesne de găsit după titlu, nu voi insista. Mie mi s-a părut foarte interesant de semnalat faptul că Occidentul - mă rog, decidenții ținuți la curent de serviciile de informații din țara lor - a știut de pericolul permanent reprezentat de existența diabolicului stat-în-stat care decide de fapt la Kremlin. De ce aceștia au ales să nu țină cont de niște semnale de alarmă clare?

La întrebarea asta nu este cazul să răspund eu. Ar putea-o face Gerhard Schroder, Angela Merkel, sau Viktor Orban, ca să dau doar câteva exemple cum nu se poate mai limpezi, de conducători care au ales, sau sunt forțați de trecut, să ignore un pericol care astăzi amenință nu doar o țară, ci chiar întreaga Planetă.