În vara anului 1976, fiind în concediu împreună cu soţia, am reuşit – după multe intervenţii – să obţinem aprobarea pentru a pleca două săptămâni în R.P. Polonia, în Varşovia, la nişte rude.
Acolo, am descoperit, fericiţi, o cu totul altă lume decât aceea lăsată acasă. Un aer de libertate şi civilizaţie, începând de la accesul imediat la orice schimb valutar, al discuţiilor politice aparent libere şi până la curăţenia străzilor, unde nu se vedeau mucuri de ţigări pe trotuare sau scuipaţi. Ne-au impresionat mult şi discuţiile slobode din sânul familiilor, cu privire la unele acţiuni sindicale masive, ce luau amploare atunci şi, mai ales, începuse să se vehiculeze, tot pe căi neoficiale, un nume, ce avea să devină cunoscut apoi pe plan mondial, ca principal organizator al grevelor de pe şantierul naval de la Gdansk şi al înfiinţării sindicatului muncitoresc Solidaritatea: era Lech Walesa. Laureat, din anii ’80, al Premiului Nobel pentru Pace, în perioada existenţei lagărului comunist, aglutinat sub Tratatul de la Varşovia dirijat de sovietici, Lech Walesa a reprezentat o mare speranţă pentru popoarele captive în lagăr. În 1990, avea să fie ales, pentru cinci ani, Preşedinte al Poloniei libere de comunism. De curând, steaua lui avea să se prăbuşească zgomotos - nu numai pentru polonezi - el fiind deconspirat oficial, cu acte, ca vechi colaborator activ, plătit, al fostelor organe de securitate poloneze. Adio, Lech Walesa!
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în România, cu o altă stea, căreia i-am admirat strălucirea în perioada manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii, în 1990, la Bucureşti: Marian Munteanu. Era principalul animator al revoltei cetăţenilor conştienţi, contra continuatorilor fostului partid comunist – din eşaloanele lui inferioare - vopsiti ca social- democrati şi care acaparaseră ocult puterea politică după 1989, având sprijin sovietic. Relativ recent, domnul Marian Munteanu a fost şi el demascat oficial, cu acte, ca fost colaborator plătit al Securităţii. Adio, Marian Munteanu!
Cel de-al treilea Preşedinte al României post-revoluţionare, care s-a dovedit a fi fost - timp de două mandate (10 ani) - cel mai bun Preşedinte al ei, este domnul Traian Băsescu. Pe tot parcursul activităţii în fruntea statului, prin calităţile sale de real conducător, a reuşit să ne creeze iluzia unei căi demne de urmat. Ca adevărată locomotivă politică (vezi ascensiunea fostului PDL), am sperat că şi după pensionare, va trage noul său partid, PMP, pe primul loc în topul partidelor româneşti. Însă, deziluzie! Am aflat în aceste zile, cu surprindere, că, în ciuda promisiunilor sale pre-electorale, odată ajuns senator PMP în Parlamentul României, domnul Traian Băsescu intenţionează cedarea conducerii acestui partid, în pericol de a rămâne acum fără motor, pe la 5 - 6% şi cu riscul de a pluti în derivă, lipsit de forţa de atracţie si abilitatea demne de faima fondatorului său. Nu-i păcat, domnule Traian Băsescu?
Recomandările noastre
