Nici măcar o virgulă schimbată din modul de gândire de odinioară. „Cum văd satul românesc? Modernizat, dar fără distrugerea tradiţiilor”, spune directorul Complexului Muzeal Naţional „Astra” din Sibiu.

Pe prispa casei părinteşti

Poate că am început prea abrupt această discuţie. Ne oprim puţin, să respirăm aerul curat al Apusenilor. Ciprian tocmai ce a păşit, din nou, în satul copilăriei sale, în Blăjeni. Am văzut cum doamna Adriana l-a întâmpinat, îmbrătişându-l cu „dragul mamei”.

Uite aşa îi vine omului să dea jos haina de la oraş, îmbrăcând-o pe cea a depănării amintirilor despre cărările lui.

S-a născut în Brad cu 35 de ani în urmă. Orăşelul e puţin mai la vale faţă de locul în care stăm acum de vorbă. Anii cei mai frumoşi i-a petrecut însă aici, între tainele moţilor săi, care încă îi mai cântă pe Iancu şi pe Horea, înconjuraţi de ceţosul vis al munţilor.

E greu totuşi să vorbeşti pe prispa casei părinteşti, când gândul îţi zboară în altă parte.

Şcoala de aici i-a deschis Abecedarul şi Aritmetica, după care a plecat spre studii înalte, desăvârşindu-şi pregătirea în Teologie şi Istorie.

Din 2005 e directorul „Astrei”.

Un mod de gândire

A marşat pe uriaşul potenţial al comunităţilor. Joc şi cântec, arta culinară, dar în special plus-valoarea pe care o pot aduce meseriile specifice şi produsele finite obţinute din roadele pământului.

„Aţi văzut câte fructe sunt la noi? Tone. Pe care nimeni nu le culege. Că nu prea mai are cine”, îmi zice.

Nu numai că văzusem. Dar am şi alunecat de multe ori pe covorul de mere şi de prune, storcite sub paşi noroiţi. Că tot vorbeam de şcoala din sat, uite că acum mai sunt doar 12 copii acolo, dintre cei ai grădiniţei şi claselor primare.

Satele de munte, iar Apusenii poate ceva în plus, au cunoscut de mulţi ani încoace un destin aparte, al depopulării. Tocmai ele, în ciuda frumuseţii cu tot cu văzduhului şi adâncimii basmelor.

Îi povestesc că un tânăr din Mehedinţi îmi spusese odată că peisajul nu e de mâncare. Lipsa de infrastructură. Drumuri şi curent electric, cel puţin. E ca şi cum ai vrea să priveşti cerul cu ochelari de tablă.

„Da, drumurile”, accentuează directorul responsabilitatea primăriilor. „Autorităţile locale trebuie să facă drumuri. Ele sunt esenţa dezvoltării”.

Necunoscutul de lângă noi

Ţăranul român nu mai e chiar în bătaia vântului. Dacă ştie ce drepturi are şi e informat în consecinţă.

Referinţa atinge, de astă dată, noua Lege a Muntelui. Adoptată de Legisaltiv, promulgată de preşedintele ţării. Cu numai câteva luni în urmă.

Ar trebui să vină banii spre satele de munte. Un miliard de euro în următorii zece ani. Din bugetul central, prin Ministerul Agriculturii.

Aşa scrie pe oficiala hârtie. Uite, de pildă, microhidrocentralele sunt interzise, pentru că strică ecosistemul. Şi peisajul.

Pentru şcolile săteşti vor fi elaborate programe educative şi profesionale în conformitate cu specificul local.

Am găsit un pasaj care deschide multe porţi către localităţile până mai ieri acoperite de nori şi de uitare.

Ţineţi-vă strâns, că e un potop de binefaceri.

„Restaurarea monumentelor istorice şi a clădirilor cu valoare culturală, arhitecturală şi istorică, îmbunătăţirea accesibilităţii la infrastructura destinată turismului şi documentării spre situri arheologice şi spre alte obiective istorice, sprijinirea iniţiativelor societăţii civile şi administraţiei publice locale cu privire la crearea de muzee rurale şi a unor amenajări cu destinaţie de turism cultural, etnografic, istoric, memorial”.

Poftim, să citească tot poporul.

„Cati oameni din mediul rural credeţi că ştiu despre această lege, şi despre drepturile lor?”, se întreabă, retoric, intervievatul.

La câtă linişte e în jur, îmi vine în minte numai exclamaţia lui Sadoveanu…

Ce ziceţi, domnule Ciprian Ştefan, ne mai întâlnim peste un deceniu, să vedem rezultatele?

Alege să fie optimist. Nu ştiu ce părare ar avea Dimitrie Gusti.

Ce ne lipseşte?

Revenim la bogăţia satului, cea acoperită de plapuma uitării sau indiferenţei. La Muzeul „Astra” s-a creat tradiţia târgurilor dedicate comunităţilor. Pe cheltuiala muzeului, oamenii sunt invitaţi să arate lumii tot ce au ei mai bun, în vatra lor. Şi au enorm…

Ce ne lipseşte, domnule, ca lucrurile să se mişte, la nivel naţional? În esenţă, strategia dedicată satului românesc. „Sunt mai multe ministere care ar trebui să se pună la aceeaşi masă şi să urnească lucrurile. Să fie generate proiecte de anvergură prin care satul românesc să se poată dezvolta”.

Poate, cine ştie, invitaţi pe ministerialii aceia chiar la Sibiu, să discute printre casele bunicilor şi străbunicilor. S-ar scrie mai cu sârg atunci când costumele scrobite şi pantofii cu scârţ şi-ar aminti de propriile rădăcini.

 

Te-ar putea interesa și: