Daniele Luchetti a pus melodrama la îngroşat. “La nostra vita”, filmul cu care participă la Competiţia de la Cannes, se vrea o injecţie de emoţie brută. Ghinionul fiind că nu nimereşte vena spectatorului.
Relaţiile italiano-române nu vor îndura niciun cataclism de pe urma lungmetrajului “La nostra vita”, care, din acest punct de vedere, îţi serveşte una caldă şi una rece.
Cea dintâi constă într-o secvenţă în care puşti italieni sar pe pat şi strigă “Vrem să fim ca românii!”, cea de-a doua implică muncitori români traşi pe sfoară de italieni. Pe de altă parte, deşi nu sunt trataţi de “căpşunari” sau de diseminatori ai “efectului Mailat”, românii au discursuri stereotipice, deplângând materialismul cetăţenilor ţării lor adoptive.
Suburbiile Romei şi plaja compun fundalul acestei pelicule. Claudio (Elio Germano) are o viaţă de familie ruptă din rai: îşi adoră soţia, Elena (Isabella Ragonese), însărcinată cu cel de-al treilea copil. Dar când aceasta este distrusă de un eveniment tragic, priorităţile lui Claudio se alterează substanţial, dorindu-şi să le asigure odraslelor existenţa îmbelşugată de care el nu a avut parte.
Ca atare, aleargă după bani ca după oxigen. Nu se fereşte de şantaj sau de împrumuturi enorme, iar faptele bune le face exclusiv pe post de compensaţii. Aşa ajunge să ajute o familie formată din doi români: pe Gabriela (Alina Mădălina Berzunţeanu), care deţine un bar, şi pe Andrei (Marius Ignat, debut în lungmetraj). Relaţia cu aceştia reprezintă o provocare pentru Claudio: celei dintâi trebuie să îi rezolve problemele amoroase, iar celui de-al doilea, să îi comunice un secret cu consecinţe cruciale.
Hiba este că, deşi ia un start relativ promiţător, “La nostra vita” îşi livrează grosul de dramă relativ devreme – în care inserează şi un cântecel! - şi apoi nu face decât să dilueze până când nimic nu ţi-ar fi mai indiferent decât soarta personajelor.
Contrastul dintre ce a vrut regizorul şi cum e filmul pare de neînţeles: e o melodramă cu tuşe foarte groase, lacrimi, urlete, de toate, iar Luchetti susţine că şi-a dorit să spună povestea unei familii din clasa “odinioară muncitoare, dar imposibil de caracterizat astfel în contemporaneitate”, “într-un mod onest şi obiectiv”! În acest context, finalul nu mai poate remedia nimic.
Anumiţi actori, pe care Luchetti i-a folosit înainte cu succes, trec ne-exploataţi prin acest lungmetraj; surprinzător, pentru că regizorul, totodată unul dintre cei scenarişti, a vrut cu tot dinadinsul să-şi ajute interpreţii, aşa că, pe lângă script, le-a pus la dispoziţie biografiile tuturor personajelor.
Recomandările noastre
