A nu se interpreta nicidecum ca malitiozitate fata de raposatii trecuti in eternitate... subiectul e cu totul altul.

1. Cand eram mic, mi-era mare frica de mort.

2. Am mai crescut putin si-n loc sa prind curaj, am inceput sa fac pe mine numai gandindu-ma la “rechizitele” ce decoreaza eufemistica “trecere in nefiinta”: lumanarea lunguiata, subtire si de-un galben-icteriu, coroana, mirosul de brad, jerba, panza neagra, crucea si sicriul. Mi-era urat de cimitir, ma infricosa tamaia. Probabil ca, dupa traditia stramoseasca, puteam fi diagnosticat cu oaresice “probleme”. Totusi, era semn clar ca atinsesem deja acel nivel calitativ-superior al inteligentei, cand cultivam fobii ghicind doar sensul simbolurilor colaterale.

3. Paranteza: odata, am ramas - credeam eu - singur, intr-un hol mare al casei alor mei, cu strabunicul intepenit in sicriul lui de brad. Eu, opt ani, el, 89, decedat de ziua lui. Eu il priveam incremenit, cu inima plesnind in gat. El, din contra, statea linistit, la locul lui, ceva mai palid ca de obicei. Cineva m-a luat insa rapid de manuta si m-a salvat din nemiscarea provocata de socul morbid.

4. M-am aciuat in Bucuresti, venind de undeva din provincie. E un oras mediu, dupa standardele Romaniei. Il “taiam” zilnic, in 40 de minute, de acasa, pana la scoala. Opt ani, cat tin gimnaziul si liceul, fara repetentie, mi-a fost dat, luna de luna, sa prind un loc bun, pe trotuar, la varii defilari funebre. Cu tot respectul, dar mi se parea grotesc, atat. Nici macar teama de la opt ani nu-si facea curaj sa mai revina. Involuntar, se redusese totul la purul disconfort oftalmologic si crunta alergie la fanfara de amatori care “tinea hangul” procesiunii. Era totusi si ceva bun in toata “mascarada”. Pentru un rotofei ca mine, sicriul descoperit era de semi-bun augur... cateva zile, mancarea disparea din inventarul propriilor pasiuni.  

5. In sine, traseul pe care l-am urmat, e funciarmente machiavellic. Deja la Facultate - anul I - a aparut si marele “botez”, in peisajul prilejuit de ingroparea unei rude. S-o luam metodic, deci. “La inceput a fost cuvantul”, graieste Biblia. “Hai! Pune mana, ca e greu!”, a grait si un unchi de-al meu. Si am facut-o si pe asta. Am ridicat sicriul, eu si inca vreo cativa, l-am asezat intr-o remorca ARO, am randuit covorul persan din autoutilitara, am presarat si florile si-am aliniat coroanele. Pentru mine a fost odata, ca niciodata, si singura data.

6. Pot, deci, spune ca acum sunt vaccinat. Dezgustul e insa tot acelasi.  

Si cateva consideratii generale

Intre “generatia tanara” si “generatia batrana”, cunoscatorii genului gasesc si enumera miliarde si miliarde de diferente si divergente. Suntem incompatibili, mereu in conflict, aratam altfel, gandim ca de la Polul Nord, la Polul Sud, ne definim numai si numai in contraste. Pana aici, poezia-cliseu respecta, onor, regula generala a discursului.

Dar, de la un punct, cararile nu se mai bifurca. “Noi” si “ei” (da, sunt tanar) ne trezim, perplecsi, din somnul cel dogmatic. Cascam pe fugite, ne-ntindem bine oasele casante, deschidem ochisorii larg si fotografiem bizareria mandriei de a fi roman: de la sugar, la puber si de la varsta a doua, la varsta a treia, impartasim cu totii aceeasi experienta a inmormantarii. Finaly, ceva ne leaga, pe tineri de batrani si pe ei de noi. Finalmente, vietuim in sinergie, facem front comun, ne contopim ca siamezii.

La momente diferite, cu totii am vazut, de fapt, acelasi lucru, chiar am urmat aceeasi pasi si am impartasit, mult timp, acelasi sens pentru “normal”.  Marsul funebru, culisele pestrite ce tin de expedierea mortului pe ultima ruta pamanteana si spectacolul public si impudic - specific ritualului mioritic al ingropaciunii - fac punte peste generatii.

La 20 de ani stii, ca si unul de 80, ca mortul are trebuinte, izvorate din traditia tare a lui “asa se face, maica”: du-l la groapa cu alai, plimba-l la relanti prin tot orasul, lasa-i capacul desfacut ca nu cumva sa se sufoce si tine-l cocotat intr-o remorca de tractor, bena de basculanta sau camion, eventual intr-o caruta trasa de bidiviul ametit, dupa un prealabil tur de forta pe ogor.

Mai pune-i niste banuti pe ochi, sa aiba cu ce trece “Vama”, tocmeste niste lautari sau, dupa gust, o mini-fanfara, bocitoare se gasesc si filmul poate fi deja considerat succes.

Oricum, se joaca cu casa inchisa.

P.S. Incepand de sambata deschidem rubrica “Romania de azi pe poimaine” - un stup al identitatii precare, reconstructiei neterminate, readaptarii precoce, timpului pierdut, timpului putin si al amintirilor despre traditii imature - comentand un sport national la romani: “Cu mortul pe ulita”. 

In preambul, va invitam sa fiti “jucatori”. Pana la articolul de maine, puneti-ne in fata evidentei si spuneti-ne dumneavoastra cum ati trait propria experienta, de martori involuntari la “plimbatul mortului”.