Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General efectuează cercetări privind acţiunile represive şi sistematice desfăşurate de regimul comunist împotriva românilor. Dosarul, care acoperă perioada dintre 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, a fost deschis în 2016 în urma unor sesizări făcute în 2006, respectiv 2007.

Este vorba, potrivit surselor Evenimentului zilei, de dosarul nr. 18/P/2016 care are ca obiect:

• vătămarea şi supunerea la rele tratamente a persoanelor anchetate în aresturile Ministerului de Interne de către ofiţeri de Securitate, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
• abuzurile şi crimele săvârşite în perioada martie 1945 – decembrie 1989, în sistemul penitenciar din România.
• uciderea în penitenciare a mai multor preoţi şi credincioşi, respective interzicerea, până în 22 decembrie 1989, a activităţii Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică.

Faptele din acest dosar au făcut obiectul altor şapte dosare începând din 2006, dar, până în prezent,  cercetările nu au dus la niciun rezultat.

Sesizările de la care a pornit ancheta

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a anunţat pe 23 mai 2007că a depus o sesizări penală împotriva a 210 de foşti comandanţi ai închisorilor comuniste sub aspectul săvârşirii infracţiunii de genocid. Cei 210 foşti comandanţi de penitenciare, colonii şi lagăre de muncă în care au fost încarceraţi, în perioada comunistă, deţinuţi politici, au fost identificaţi de către experţii Institutului în cercetările lor în Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

 “IICCR consideră că în cazul acestor foşti comandanţi avem de-a face cu fapte cu caracter represiv şi discreţionar. Tratamentul inuman aplicat în închisori foştilor deţinuţi politici are caracteristicile unui fenomen de masă, desfăşurat la scară naţională, care a fost realizat nu doar prin acte individuale. Participarea a fost colectivă, responsabilitatea revenind în egală masură foştilor comandanţi de închisori, colonii şi lagăre de muncă în care erau aplicate astfel de tratamente inumane. Cei 210 de foşti comandanţi vor fi cercetaţi penal de Parchetul Militar sub aspectul savârşirii infracţiunii de genocide”, arăta Institutul într-un comunicat de presă.

Anchetele marca Enoiu

Apoi, pe 9 august 2007, Institutul a depus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o sesizare privind faptele săvârşite de către Gheorghe Enoiu, col.(r), fost ofiţer în cadrul Departamentului Securităţii Statului. IICMER îşi motiva sesizarea astfel:

“Motivaţia acţiunii penale relevă fapte incriminate de către legislaţia internă şi internatională în categoria crimelor împotriva umanităţii. În activitatea sa de ofiţer activ al Securităţii, Gheorghe Enoiu se face vinovat de cercetare abuzivă a unui mare număr de persoane pe o perioadă cuprinsă între 1950 şi, direct sau prin subordonaţii săi, 1989.  Anchetele conduse de Gheorghe Enoiu se desfăşurau prin utilizarea celor mai crude şi brutale tratamente din repertoriul metodelor de tortură: izolarea şi înfometarea, bătaia la tălpi şi pe capre, bătaia la testicule, bătaia cu sacul de nisip precum şi alte metode de tortură specifice perioadei: manejul, cuierul etc.

Gheorghe Enoiu s-a distins încă de la începutul activităţii sale ca un anchetator eficient, fiind, printre alţii, membru în echipa care l-a interogat pe Lucreţiu Pătrăşcanu, fost lider al Partidului Comunist Român. S-a distins şi cu ocazia anchetării studenţilor arestaţi în urma mişcărilor studenteşti din 1956. După 1960, a lucrat ca ofiţer anchetator în cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti”.

70 de victime identificate

Institul solicita tragerea la răspundere penală a fostului ofiţer de securitate Gheorghe Enoiu, inclusiv degradarea militară a acestuia, în temeiul prevederilor Codului Penal şi corespunzător gravităţii faptelor. În sprijinul sesizării penale au fost anexate elemente de probatoriu, conţinând numele a 70 de persoane care au avut de suferit din pricina relelor tratamente la care au fost supuse şi 4 interviuri directe, din care rezultă cruzimea deosebită cu care Gheorghe Enoiu îşi tortura victimele.

IICMER considera că săvârşirea în formă continuată, timp de aproape 40 de ani, a infracţiunilor de gravitate deosebită menţionate în sesizarea depusă, având în vedere şi cirumstanţele agravante, îndreptăţea şi cererea de ridicare a termenului de prescripţie a răspunderii penale corespunzător legislaţiei de la acea dată. Gheorghe Enoi a decedat în 2010.

Şapte din cei 210

Cei 210 torţionari aveau în 2007 vârste cuprinse între 44 si 99 de ani. Istoricul Marius Oprea spunea că unii dintre cei acuzaţi au continuat după 1989 să-şi facă meseria în acelaşi domeniu, de unde s-au si pensionat.

Numele tuturor celor 210 nu au fost făcute publice, în 2007, pentru că investigatorii institutului au intrat în contact cu documente clasificate strict secret, iar legea le interzicea să publice date cu caracter personal despre cei investigaţi. Certificatul ORNISS nu le permitea să facă publice astfel de informaţii.

De pe lista celor 210, doar şapte nume au fost dezvăluite, deoarece faptele şi datele lor biografice erau deja publice în lucrări de specialitate:

Gheorghe Iuliu Sebestyen, născut în 1927, a lucrat în Direcţia Politică a Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi a fost şeful Biroului Cadre al Centrului de Coordonare a Coloniilor şi Penitenciarelor Constanta, organism care coordona zona Canalului Dunăre-Marea Neagră. A decedat în octombrie 2013

Constantin Cimpoieşu, născut în 1924, a condus penitenciarele Suceava, Botoşani şi Tulcea, unde Securitatea ancheta cu "metode specifice".

Florian Cormos, născut în 1927, educator politic, a activat la conducerea coloniei de muncă pentru femei Saligny, la Poarta Albă, Cernavodă şi Constanţa. A fost condamnat chiar şi de comunişti pentru cruzimea lui, dar rapid amnistiat, repus în drepturi şi decorat. El declara în 2014 că a “ar fi trebuit să omoare un deţinut la două - trei zile pentru a fi adevărat ce i se impută şi că deţinuţii mureau înainte să ajungă în lagăr”.

Iosif Ion Ficior, născut în 1928, anchetator politic, a condus lagărele Poarta Albă, Suceava, Borzeşti şi Periprava. A fost condamnat în 2017 la 20 de ani de închisoare pentru infracţiuni contra umanităţii.

Constantin Teodor Răutu, născut în 1926, a educat politic la Galaţi, Gherla, Suceava, Poarta Albă şi Ostrov.

Dumitru Scripa, născut în 1924, s-a ocupat cu reeducarea şi anchetele politice la colonii de muncă precum Capul Midia, Castelu, Cavnic sau Tecuci.

Aurel Vasile Rus, născut în 1936, a fost educator şi şef în locuri cu precum Periprava, Gherla şi Aiud.

Calvarul episcopilor greco-catolici, deţinuţi fără să fie judecaţi şi condamnaţi

În zilele de 28-29 octombrie 1948 au fost arestați toți cei sașe episcopi greco-catolici din România, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Tit Liviu Chinezu. Au fost duși mai întâi la vila patriarhală de Dragoslavele-Muscel, unde au fost vizitați de mai multe ori de patriarhul BOR Justinian, apoi la Mănăstirea Căldărușani și, în cele din urmă, despărțiți, în arestul Ministerului de Interne și la închisoarea Văcărești.

La 1 decembrie 1948 Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naționale a emis decretul 358/1948 care a stabilit încetarea cultului greco-catolic și exproprierea tuturor bunurilor acestuia.

Episcopul Ioan Suciu a murit la penitenciarul din Sighetul Marmaţiei, din cauza regimului de izolare, bolii de stomac, frigului şi foamei, la 27 iunie 1953. S-a stins din viaţă în celula 44, dezlegat de Episcopul Iuliu Hossu. A fost îngropat în Cimitirul Săracilor, necunoscându-se locul exact nici azi. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a murit la 11 iulie 1952. Asemenea şi celorlalţi Episcopi morţi la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaşte locul înhumării şi pentru a se evita pelerinajele la mormintele martirilor ucişi la Sighet. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.

Episcopul Alexandru Rusu a supravieţuit penitenciarului de la Sighet. A fost mutat la Curtea de Argeş, apoi izolat la Mănăstirea Cocoş. În 1957 Tribunalul Militar l-a condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru instigare şi înaltă trădare, ajungând la Gherla. În primăvara anului 1963 s-a îmbolnăvit grav, la 9 mai acelaşi an trecând la cele veşnice. A fost înmormântat în Cimitirul deţinuţilor din Gherla, fără nici un oficiu religios.

Episcopul Vasile Aftenie a fost arestat la 28 octombrie 1948. A refuzat scaunul de Mitropolit oferit de ortodocşi, aşa că în mai 1949 a fost transferat şi izolat la Ministerul de Interne. Mutilat de bătăi, a fost depus la închisoarea Văcăreşti, unde la 10 mai 1950 a încetat din viaţă. A fost înhumat la cimitirul Belu catolic cu serviciul religios celebrat de un preot romano-catolic.

Episcopul Ioan Bălan a fost mutat de la penitenciarul Sighet cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş, în 1955. În 1956 a fost transferat la Mănăstirea ortodoxă de Maici de la Ciorogârla, unde a rămas în izolare până la sfârşitul vieţii. Îmbolnăvindu-se grav, a încetat din viaţă într-un spital din Bucureşti, în ziua de 4 august 1959. A fost înmormântat în cimitirul Belu catolic. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.

Episcopul Tit Liviu Chinezu s-a îmbolnăvit foarte grav la Sighet. Sanitarul închisorii, sub pretextul că îl duce la infirmerie, l-a izolat într-o celulă mare, neîncălzită, unde, după două zile, pe 15 ianuarie 1955 a decedat, îngheţat. A fost îngropat fără sicriu, noaptea, în Cimitirul Săracilor, fără a i se cunoaşte locul.

Episcopul Iuliu Hossu este încarcerat în 1950 la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei. În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal “in pectore”. Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: “Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

A fost omul care a citit Declarația Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 în fața celor 100 de mii de oameni adunați la Alba-Iulia. După instalarea regimului comunist, i s-a oferit șansa de a ocupa scaunul de Mitropolit Ortodox al Moldovei, însă Iuliu Hossu a preferat să meargă la închisoare

Episcopul Alexandru Todea a fost arestat pe 31 ianuarie 1951. Fusese consacrat episcop în clandestinitate, în anul 1950, perioadă în care Biserica Greco-Catolică, din care facea parte, fusese interzisă.  Anterior mai fusese reţinut de două ori. Şi-a asumat în clandestinitate conducerea bisericii interzise, fapt pentru care a plătit cu 14 ani de închisoare. După 1964 au urmat alţi 25 de ani de supraveghere şi domiciliu forţat la Reghin.

Suprimarea Bisericii Greco-Catolice

În iulie 1948, statul comunist anulează Concordatul României cu Vaticanul, iar în august legea cultelor încurajează schimbarea confesiunii. La sfârşitul lunii, Comitetul Central al Partidului decide suprimarea Bisericii Greco-Catolice, considerată bastionul imperialismului american. Desfiinţarea Bisericii Greco-catolice prin decret a avut loc la 1 decembrie 1948. La 1 octombrie 1948, într-o sală de gimnastică din Cluj, a fost organizată ceremonia aderării a 38 delegaţi greco-catolici la ortodoxie. Tot atâţia delegaţi semnaseră şi „Unirea cu Roma" în secolul al XVII-lea. Procesiunea s-a dorit a fi o revanşă în faţa Vaticanului. 

În următoarele zile, reprezentanţii greco-catolicilor care acceptaseră „revenirea" au fost aduşi la Bucureşti, unde s-au ţinut mai multe slujbe ceremoniale în cinstea evenimentului. Procesiunea finală a avut loc la 21 octombrie 1948 la Alba-Iulia, în acelaşi loc unde se puseseră în urmă cu fix 250 de ani bazele greco-catolicismului în Transilvania.

În anul 1948, Biserica greco-catolică avea o Mitropolie la Blaj și 4 sedii de Episcopii:la Cluj (denumirea acestei Episcopii era Cluj-Gherla), la Oradea, în Maramureş (cu sediul la Baia-Mare), la Lugoj şi un vicariat la Bucureşti cu Episcop Auxiliar. Erau circa un million jumătate de credincioşi, păstoriți de aproximativ 1.700 de preoţi