A trecut mai bine de jumătate de veac de cînd a apărut pe lume piesa ”Regele moare” de Eugene Ionesco. Piesa s-a jucat pentru prima dată în decembrie 1962, la sediul Alianței Franceze din Paris.
O ciudată potrivire de care miam dat seama doar cîțiva ani mai tîrziu: la 40 de ani de la premieră, în 2002, tot cam pe la sfîrșitul anului, la sediul Alianței Franceze, de data asta din Chicago, am reușit să aduc împreună cîteva forțe culturale pentru o reprezentație cu ”Regele Moare” – eram aproape obsedat de piesă din motive pe care nu mi le mai aduc aminte și am făcut tot ce am putut să organizez o seară în jurul ei. Atunci, o trupă de actori americani a oferit publicului un spectacol-lectură cu ”Exit the King” (așa este tradus în engleză titlul piesei ionesciene). Înainte de reprezentație, Matei Călinescu a susținut o conferință despre Ionesco. Am putut regăsi ideile acelei conferințe în cartea pe care Matei Călinescu a dedicat-o lui Ionesco, trei ani mai tîrziu, la Paris (”Ionesco: Recherches identitaires”) devenită, un an după aceea, în versiune românească, la Polirom, ”Ionesco: Teme identitare și existențiale”.
Eugene Ionesco, cel pe al cărui mormînt din cimitirul Montparnasse scrie ”Prier le Je Ne Sais Qui. J´espère: Jésus – Christ”, mi-a fost, în viață, folositor. A fost ghidul meu de navigație prin absurdul lumii. A fost codul prin care descifram și înțelegeam, dar a fost, totodată, și generatorul speranței mele. Speranța că există, totuși, un sens, chiar dacă toate cele din jur arată, încăpățînat, că nu. Speranța că ne rugăm, totuși, cuiva – deși răul din lume ne-ar putea convinge că, acolo Sus, nu este, de fapt, nimeni. Speranța că familiile noastre imediate (soți, soții, copiii) și prietenii noștri apropiați ne sînt de ajuns ca să putem fi fericiți o clipă. Speranța că putem evada, cumva, de sub tirania secetoasă a politicii, a ideologiilor, a conducătorilor, a revoluțiilor. L-am utilizat pe Ionesco atît de mult, încît mi-a devenit indispensabil. Acum, nu mai pot fără el. Acum, Eugene Ionesco înseamnă mult mai mult pentru mine: îl simt ca pe fratele meu mai mare, mult mai mare, care știe ce se întîmplă pentru că a trăit și a văzut totul înaintea mea. Iau lecții de la el.
Simt o ciudată satisfacție de cîte ori surprind noi aspecte ale absurdului care nu cred că erau comune vremii în care Ionesco își scria piesele, dar mi se par frapante acum. Să văd de aproape absurdul nou și proaspăt, de ultimă generație, este o îndeletnicire care, pînă de curînd, era un fel de hobby pentru mine. Acum, nu mă mai pot abține să nu o practic tot timpul. Sînt foarte mulți cei care își declară perplexitatea/revolta în fața absurdului în lumea noastră. Ați sesizat cît de des sînt folosite în jurul dumneavoastră cuvinte precum ”e de necrezut” sau ”halucinant” sau ”aberant” sau ”incredibil” sau ”inacceptabil” sau, de-a dreptul, ” e absurd”? Din ce în ce mai mulți oameni caracterizează situațiile pe care le trăiesc cu asemenea cuvinte. Invadați de absurd, purtători ai absurdului, ei înșiși spun că e absurd. Nu mai sînt rinocerii clasici. Noii rinoceri știu că sînt rinoceri, iar cei cîțiva rămași să se sperie de rinocerizare, s-au resemnat deja. Pînă la urmă, adevărata legitimitate a absurdului este să fii absurd știind că ești astfel. Conștientizarea pe scară largă a propriei absurdități închide jocul definitiv și ne lasă fără de scăpare. Cuiva care știe că e absurd și continuă, chiar nu mai ai ce-i face.
Ne puteți urmări și pe Google News
Din cîte îmi dau seama, are oarecare susținere populară ideea de a supune pe candidații la posturi politice importante unui examen psihiatric/psihologic prealabil. Mulți concetățeni cred că eșecul politicului de a administra mulțumitor țara se originează în labilitățile sau chiar patologiile mentale ori sufletești ale celor care ajung la comandă. Eu aș insista, mai degrabă, pentru un mic training cultural. Experiența mea, cîtă e, îmi spune că politicienii români sînt cum sînt pentru că le lipsesc minima înzestrare culturală și apetitul cultural. Mai pe șleau, politicul a eșuat în România în ultimii 20 sau poate chiar în ultimii 70 de ani, nu pentru că politicienii ar fi nebuni, ci pentru că sînt aculturali. Îmi imaginez că un asemenea training cultural minimal ar consta, pur și simplu, în lecturi. Cîteva ore pe zi, voci plăcute și expresive să le citească unele fragmente anume alese pentru ocupația lor. Să li se citească texte de orice gen despre vulnerabilitatea care vine camuflată în putere, despre singurătatea celor înconjurați de mulți experți și adulatori, despre capcanele vanității, despre ce va fi iluzie și ce va fi realitate cînd vor fi pe tron, despre drumul pe care o apucă acum și care a fost bătut de atîția alții înainte, drum pe care nu e înțelept să pășească crezîndu-se primii, cei mai deștepți și cei mai buni dintre toți cei de dinainte și toți cei care vor urma. Și, mai ales, să li se citească texte despre caracterul vremelnic al puterii și despre inevitabilitatea judecății la care ești supus după ce nu mai ai puterea, pentru ceea ce ai făcut cît timp aveai puterea. În cazul pieselor de teatru, vizionările unor montări reușite ar fi, desigur, preferabile lecturii. ”Regele moare” de Eugene Ionesco ar fi în repertoriul obligatoriu. Orice ”rege” trebuie să știe că sămînța sfîrșitului puterii sale este plantată încă din prima zi de domnie - ea germinează, crește, înflorește și rodește oricum. Orice domnie este o numărătoare inversă din prima ei secundă. Orice început conține inevitabilul sfîrșit. Important pentru un politician odată instalat nu este viitorul, ci ceea ce va spune viitorul despre trecutul său.
”Regele moare” se petrece la curtea unui rege anturat de prima și a doua lui soție, de doctorul său (care este și chirurg, călău, bacteriolog și astrolog), de fata în casă (care este și infirmieră) și de un guard (care este și fochist). Urmărim procesul de dezintegrare a regatului, consecutiv cu procesul morții regelui. Regele are un nume oarecare, Berenger. Personajul cu numele Berenger mai apare în alte piese ale lui Ionesco (”Ucigaș fără simbrie”, ”Pietonul aerului”, ”Rinocerii”) și este echivalentul lui Charlot al lui Chaplin ori lui Zuckerman al lui Philip Roth, adică personajul de tip ”everyman” cu care autorul explorează lumea și care este, întotdeauna, o reflectare mai mult sau mai puțin rafinată a sinelui auctorial. Așadar, piesa vorbește despre moarte. Într-un interviu dat cam în vremea în care scria piesa, Ionesco mărturisea că este foarte impresionat de vorbele pe care aflase că Stalin le spusese lui DeGaulle: ”Pînă la urmă, orice am face, moartea învinge.” Piesa aceasta, de un realism surprinzător - ea devine din ce în ce mai realistă pe măsură ce elemente suprarealiste se adaugă în dialoguri -, este cel mai articulat răspuns pe care Ionesco l-a dat întrebării care îl obseda: ”de ce murim?”. Cîtă deznădejde să nu știi răspunsul la această întrebare! Singurul răspuns omenește posibil este cum murim, adică un răspuns la o altă întrebare ce poate fi derivată din interogația fundamentală. Semn că nu avem, de fapt, răspunsul cel mare. Piesa este, pe cît de serioasă, pe atît de comică. Etichetat peste tot drept inventatorul ”teatrului absurdului”, este de știut că, de fapt, lui Ionesco nu i-a plăcut niciodată să-și numească teatrul astfel; prefera ”teatrul deriziunii”. Cu acest amănunt în minte, piesa ”Regele moare” se citește cu imens folos.
Așa cum romanii puneau un sclav să soptească ”Memento mori!” generalului victorios, în timp ce era aclamat în triumf și adulat ca un semizeu după o victorie, aș pune și eu în fața ochilor oricărui nou puternic al zilei o reprezentație cu ”Regele moare”, în chiar prima lui zi de putere, atunci cînd gloata care îl va huidui îl iubește, cînd aliații săi încă nu complotează, cînd adversarii lui sînt la pămînt, cînd el însuși crede că este cuceritorul lumii…
Recomandările noastre
