România trăiește o epocă mai mizerabilă ca niciodată.

Nu atât ca nivel de trai sau bunăstare (am avut și vremuri mult mai proaste, chiar și in istoria recentă), nici măcar în ce privește corupția sau furtul cvasi-generalizat din avutul public (și aici, vremurile de glorie ale guvernelor Năstase sau Văcăroiu vor fi privite cu admirație și nostalgie de orișice delapidator de tradiție) sau ca probleme de securitate națională generală (distrugerea zootehniei, calculată parcă matematic, ducând la supremația chinezilor astăzi, care controlează peste 30% din carnea de porc pe care o mâncăm – aceasta fiind o vulnerabilitate de securitate incredibilă și trecută neobservată, ce sa mai spunem de pericolul pan-asiatic adus de ruși în curtea vecină și totuși, a fost mai periculos în `90 cu Târgu Mureșul, spun eu) ci într-un fel foarte trist mizerabilă și anume lingvistic, traversând o criză imensă de semiotică. Ne-am pierdut înțelesul cuvintelor. Semnificația simbolurilor. Toate au devenit un talmeș-balmeș.

Ce înseamnă pentru noi cuvinte simple și curate, precum patrie? Oare de ce politicienii evită să folosească cuvinte mari, ca acesta? Poate pentru că niște măscărici precum CV Tudor au făcut exces de ele, târându-le în comun, în fără de sens, în fără de valoare.

O conversație reală: pe vremea când aveam cont de Facebook, aveam un slogan pe frontispiciul paginii care spunea: „Patria mea începe de la mine de acasă”. Un domn tânăr m-a abordat în privat: domnule, scoate aia că te faci de rușine. De ce să mă fac de rușine, întreb eu, nu pricepeam unde e rușinea. O fi o idee hilară? Nu, e vorba de cuvântul „patrie”, îmi spune tânărul: o să va ia lumea de naționalist extremist și demagog.

Iată ce a făcut acest CV Tudor și celalalt fals patriot de la Cluj, Funar, cu cuvântul Patrie. L-au distrus. Mie, unuia, îmi lipsește. Francezii îl au, nemții îl au, americanii și-l pun în piept. Pieptul meu românesc e văduvit de cuvântul care definește cel mai frumos țara mea, cu istorie, teritoriu, oameni și toate mândriile dintr-însa.

Sunt multe astfel de cuvinte și sintagme violate în limba româna. Cei care le-au necinstit sunt politicienii, în marea lor majoritate.

Expresii și cuvinte precum „de la firul ierbii”, „meritocrație”, „nou om politic” și multe altele stârnesc neîncredere acum după o rostire vehementă neacoperită de fapte sau, deseori, contrazisă de fapte.

Am ajuns să nu mai suport să văd scris nici măcar „mândru că sunt român” oricât de mândru aș fi în realitate, pentru că odată pronunțată propoziția asta, văd în fața mea un propagandist PSD.

Nici „dreptate și adevăr” nu se mai alătură corect în sinapsele mele, după ce am văzut din păcate că fluturătorii de steaguri cu această inscripție nu își doreau, pe dea-ntregul, să se întâmple unele ca acestea. Atât dreptatea cât și adevărul ar strica oarece atribuiri de contracte, până la urmă.

Cuvintele noastre conțin o urmă de sacralitate. Limba, probabil cea mai importantă legătura între români, odată căzută cu totul în mocirla de unde își răcnesc politicienii principiile, ne va lăsa singuri și își va vedea de treaba ei prin dicționare. Nu putem ridica la nivel de sfințenie pentru noi cuvinte banale, așa cum din fericire pentru ea biserica poate înnobila trafalete. Nu vom putea pune pe flamuri cuvinte precum castravete. Sau șifonier. Dar putem, se vede treaba, anula valoarea înaltă din cuvinte precum „patrie”, „cinste”, ba chiar în ultimele zile, foarte trist, „familie”.

Demonetizarea frazei care descrie principii înalte duce, de îndată, la dificultăți în comunicarea acestor principii. În final, după o vreme, sau inventam cuvinte noi sau renunțăm să ne facem de râs comunicând despre principii, etică, morală, onestitate.

Chiar lucruri pe care le credeam simple sunt înțelese deja altfel și greșit (spun eu) predate tinerilor începând cu școala primară și terminând cu universitățile.

Stăteam de vorbă cu un student la SNSPA, masterand parcă – ba nu, doctorand. Înaltul și prestigiosul conducător al tezei e un personaj politic de calibru, profesor în această instituție. Iar doctorandul, o persoana care sclipea în gândire și fermeca prin raționament.

Prin explicațiile doctorandului, am aflat și concepțiile profesorului: Scopul unui partid politic e să ajungă la putere. Punct.

Eu am întrebat: nu oare e o unealtă, un obiectiv de etapă, ajungerea la putere?  Nu cumva scopul este să ajungă să exercite o bună guvernare? Nu știu de ce, în capul meu scopul unui partid și al politicienilor din acesta ar trebui să fie buna guvernare a țării, bunăstarea și securitatea patriei (vai, mi-a scăpat) și un viitor cât mai bun cetățenilor ei.

Nu, mi se explică. Nici vorbă. Scopul e să ajungi la putere, e foarte clar.

Acum poate cu asta ne clarificăm și noi de ce nu am avut 15000 de specialiști. Sau de ce nu am trecut prin criză pe cat ne putea duce economia. Sau de ce nu avem autostrăzi. Sau spitale destule și dotate. Poate ne e mai clar de ce ne pleacă medicii. E elementar: pentru că scopul nu e buna guvernare ci puterea. După aia, mai vedem noi. Mai împărțim noi.

Mai rezistați voi.

Așa cum avem baroni teritoriali gen Mazăre sau Oprișan, ne trezirăm că avem și baroni lingvistici, care pradă resursa de semnificație a limbii române în interes de partid. Iată, am ajuns la furtul suprem. Nu au reușit turcii, rușii, ungurii, bulgarii și nici măcar Marea Neagră, dar poate reușesc ei să ne văduvească de limba română.

Cred că până la urmă o să ne revoltam puțin noi cei de sub scandalurile politice, care folosim încă cuvinte din astea violate și demonetizate și desacralizate fără să ascundem în spatele lor scopul final al unui partid (adică nu binele făcut țării ci puterea, ce simplu e conceptul, ce n-oi fi priceput din prima?) și o să rugăm politicienii frumos, apoi mai puțin frumos:

Luați domnilor gurile și pixurile de pe cuvintele esențiale dacă nu aveți de gând să chiar acționați esențial. Cuvintele esențiale sunt destinate oamenilor esențiali și, din păcate, extrem de puțini dintre domniile voastre, dragi politicieni, sunteți demni de o asemenea etichetă.

Lăsați-ne șansa să sperăm că va apărea, cine știe când, o sumă de oameni care să folosească corect, fără să murdărească, fondul asta lexical care ne e până la urmă necesar pentru a ne defini ca mândri, demni, români, merituoși, necorupți, verticali.

Ia inventați-vă voi cuvinte, hai. Voi aveți timp să o faceți toată ziulica, noi suntem la serviciu, suntem cu treabă, să plătim taxe și să ne creștem pruncii.

 Lăsați-ne măcar bucata asta din România.