Artizan al Iluminismului

Merită readus în actualitate acest Charles de Secondat, baron de la Brède și de Montesquieu (după moartea unchiului său preia nu doar micuțul titlu nobiliar, ci și funcția acestuia: președinte al tribunalului din Bordeaux), dacă nu pentru curajul său, mascat sub forma unui dialog între doi străini care vizitează Parisul, atunci pentru ideile sale care au șablonat și anunțat, via JeanJaques Rousseau (Contractul social), Revoluția Franceză din 1789. Artizan de primă mână al Iluminismului, alături de Voltaire și Diderot, Charles de Secondat, rămas în memoria colectivă sub numele Montesquieu, publică, în 1721, în afara granițelor Franței, romanul epistolar „Scrisori persane”. Așadar, legendarul pamflet care înrămează pânza politică și socială lăsată moștenire (șubredă) de Ludovic al XIV-lea vede lumina tiparului la Amsterdam. Pe copertă apare mențiunea potrivit căreia volumul a fost editat la Colonia de către Pierre Marteau, nume fictiv sub care se ascundea, potrivit observațiilor Irinei Eliade (Montesquieu, Scristori persane și Caiete, Editura Hyperion, 1993, Chișinău), un librar ce publica la acea vreme cărți mai mult sau mai puțin compromițătoare pentru autorii lor.

De ce a evitat Montesquieu să-și decline identitatea? „Aș vrea să mărturisesc adevărul fără a deveni martir” (Montesquieu, Mes pensées în Oeuvres complètes. Bibliothèque de la Pleiade, 1949, p. 997), își motiva tânărul magistrat decizia de a nu-și asuma paternitatea manuscrisului. Și avea, poate, dreptate. Cu doar patru ani înainte, copilul teribil al secolului XVIII, Voltaire pe numele lui, trăise trauma unei încarcerări de 11 luni la Bastilia pentru criticile aduse sistemului într-o epigramă scrisă în limba latină. Nu era de glumit cu monarhia franceză (instrumentată stângaci, la data apariției „Scrisorilor”, de regentul Philippe d’Orléans), care-și adulmeca, probabil, sfârșitul (consemnat șaizeci de ani mai târziu). Dar nici de ratat șansa întoarcerii unei oglinzi în care, de altfel, nobilimea de sub Alpi își mai văzuse reflectate bubele și mucegaiurile – ca să utilizez o formulă argheziană – grație amabilității și talentului unui La Fontaine, unui Molière sau a unui La Bruyère.

Tartorii Usbec și Rica

În orice caz, oglinda persană mânuită prin intermediul personajelor Usbec și Rica a fost bine receptată de imprevizibila protipendadă pariziană, care, spre uluirea lui Charles de Secondat, și-a deschis ușile (bine ferecate) celor mai de seamă saloane din epocă adevăratului autor (dat în vileag până la urmă) al epistolelor asiatice. Explicația? „Scrisorile” erau nu numai bine scrise, ci și amuzante, tratau inclusiv teme erotice, exotice, extravagante. Erau privirea străinului, părerea ciudatului călător din Ispahan, adierea nouă a stăpânului de harem care, profețind dincolo de dogmele și legile neclintite ale Estului, străfulgerau, fără a răni (încă), cerul vechi, încărcat de patimi al Senei. Erau, ce s-o mai lungim, de bonton.

Firul scurt însă, firul electrizant și drept care leagă indisolubil epistolele care era, pentru că Montesquieu nu dădea doi bani pe evidențierea/deconspirarea vieții persane (la modă în epocă – tocmai ce apăruseră însemnările și jurnalele unor călători occidentali în Asia -, celebra poveste O mie și una de nopți fiind editată tot atunci, mai exact în 1708)? Baronul de la Brède nu ezită să ni-l releve chiar în cuprinsul operei. Și o face explicit, interesat, bineînțeles, de viitorul Franței: „Monarhia va degenera întotdeauna în despotism sau în Republică. E greu ca regele să împartă puterea cu poporul”. Mai mult, Montesquieu avansează și două alternative de gestionare a Puterii: monarhia constituțională – în care prerogativele monarhice sunt limitate – sau republica. Franța a ales, după cum bine știm, varianta B.

Dacă, inițial, Franța e văzută de Montesquieu prin prisma propriilor prejudecăți, ușor-ușor vocea autorului este domesticită, aclimatizată cu realitățile Parisului. Cei doi persani puși la treabă de magistratul-gânditor observă și judecă doar ridicolul altora, nu și pe cel personal. Așa cum se întâmplă, trebuie s-o recunoaștem, dintotdeauna, inclusiv în societatea de astăzi, aflată, în cazul nostru, într-o interminabilă tranziție postcomunistă.

„Scrisorile” lui Montesquieu n-au lovit, la vremea lor, doar în monarhia absolută de la începutul secolului XVIII, ci și (sau mai ales) în clerul corupt, slugarnic, obedient Puterii (asta da noutate!). Caracterizarea schițată de/prin Usbec este memorabilă. Ia, vă sună cunoscut? „Clericii francezi sunt un fel de derviși, dar nu orice fel de derviși, ci unii care jură să dea ascultare, să rămână săraci și să nu întrețină relații trupești. Dintre toate aceste jurăminte, doar primul este respectat!” Am reprodus citatul din memorie, dar ideea, sunt sigur, ați prins-o. Dacă nu v-a prins ea pe voi.

Nebunul înțelept

În 1725, baronul de Montesquieu renunță definitiv la magistratură. Citește în Club de l’Entresol, o societate închisă a elitei intelectuale franceze, Dialogul lui Sila cu Eucrate. Folosește în premieră termenul „tiranie”, subminând direct baza politică și socială care guverna Franța, doar că acest dialog este publicat abia în 1745, la douăzeci de ani distanță de citirea lui. Cum a reușit, totuși, acest mic nobil de țară să fenteze vigilentele organe ale monarhiei din Hexagon? Charles de Secondat a răspuns deja la această mirare, în „Caiete”: „Mi-am dat seama că, pentru a reuși în societate, este bine să treci drept nebun, rămânând înțelept doar în sinea ta”.

Mai merită menționat că Montesquieu a avut un succes nebun în timpul vieții. În 1728, la șapte ani de la publicarea „Scrisorilor persane”, era ales membru al Academiei Franceze. Nu savurează momentul. Pleacă, în schimb, într-o lungă călătorie prin Italia, Elveția, Germania, Imperiul Austro-Ungar, ajungând până în Transilvania, unde coboară în minele Apusenilor, pentru a înțelege mai bine viața și activitatea amărâților constrânși să muncească pe rupte pentru a scoate din măruntaiele munților aurul curților de la Viena, de la Buda sau de aiurea.

După încă doi ani petrecuți la Londra, unde a onorat invitația lordului Chesterfield, Charles de Secondat de la Brède et de Montesquieu se retrage definitiv la castelul său de lângă Bordeaux. Scrie Spiritul legilor și Considerații asupra cauzelor măririi și decăderii romanilor și, apropiindu-se de amurgul vieții, meditează franc: „Nu mai am decât două lucruri de învățat: primul, să știu să fiu bolnav, și al doilea să știu să mor”.

 

Te-ar putea interesa și: