La fel ca anul trecut la mitingurile #unitisalvam, m-am insinuat în mulţimea prezentă la lansarea candidaturii lui Klaus Iohannis.
Sâmbătă am constat o diferenţă enormă de entuziasm, în condiţiile în care miza este uriaşă faţă de salvarea păpădiilor de la Roşia Montană. La o primă impresie, bătătorii de pet-uri şi de capete în asfalt erau mai tonici, mai pătimaşi, mai siguri pe cauza lor, decât susţinătorii “neamţului”, aduşi de cele două partide puternice. Oare de ce mulţimea din faţa guvernului a fost atât de apatică?
Nu pun asta pe oboseala drumului, nici pe lipsa de determinare a bucureştenilor, au fost destui, ci doar pe îndărătnicia candidatului, nepregătit să ţină discursuri.
Sigur că orice lucru se poate învăţa. Retorica este arta de a vorbi în public.
La vechii greci, era o ştiinţă care se învăţa cu multă seriozitate de către cei care doreau să dobândească funcţii în stat. Mesajul “sunt un om al faptelor, nu al vorbelor goale” este un truism pentru cunoscătorii legii fundamentale. Evident că preşedintele trebuie să acţioneze. Hesiod avea să spună în antichitate că sfatul cumpănit al unui vorbitor poate calma spiritele şi aduce linişte într-o comunitate. Grecii recunoşteau înca din perioda homerică puterea de convingere a cuvântului. Orice specialist în comunicare politică l-a citit pe Auguste Charles Sainte-Beuve, cel care a ridicat la grad de axiomă necesitatea elocinţei: "O temă adecvată, o minte sinceră, pasiune și putere de susţinere a ideilor pot cuceri mulţimea." Dacă Socrate copleşea lumea prin argumente, Demostene, prin stil, purtare nobilă şi patriotism sincer. Oamenii grei ai istoriei au ştiut să convingă.
Dar dacă nu eşti om al vorbelor, de ce te mai urci la tribună? Eu nu înţeleg. Orice politician, indiferent pentru ce funcție candidează, trebuie să înțeleagă că felul în care te prezinți în fața oamenilor cărora le ceri votul este o dovadă de respect. Nu e important doar ce spui, ci şi cum spui. E vorba de o minimă eleganţă. Şi asta o ştie şi profesorul Iohannis, că doar nu poţi urca la catedră doar pentru a scrie note în catalog.
Există, totuşi, şi candidaţi care nu au pathos-ul, acea determinare platonică, dar care vorbesc prin reprezentanţi. Prin anii 1995 am cunoscut la PNŢCD un asemenea personaj, care în campaniile electorale engleze, făcea pe oratorul. Iar liberalii au destui oameni cu vorbele la ei, aşa că o delegare, nu este o necuviinţă, ci o salvare a aparenţelor.
O altă diferenţă faţă de mişcarea #unitisalvam este lipsa funcţiilor simbolice. Simplele steaguri alb-albastru cu însemnele partidelor nu îndeplinesc rosturile asociative sau baloanele reciclate din campania „T..” din spatele scenei nu au puterea de-a uni oamenii sub borul larg al pălăriei de idei. Sau poate că nu există idei şi atunci e cu atât mai grav.
Recomandările noastre
