”Coriolanus” este una dintre ultimele piese scrise de Shakespeare.
Cel mai probabil, dramaturgul a fost inspirat de o traducere din 1579 a lucrării lui Plutarh, ”Viețile nobililor greci și romani”. Poate că a avut sub ochi, la un moment dat, și o traducere din Titus Livius – nu știm precis. Data scrierii lui ”Coriolanus” nu este știută cu precizie, specialiștii plasînd-o în jurul anului 1608, plus minus trei ani. De asemenea, știm sigur că o punere în scenă a avut loc în 1682, nu știm de alta anterioară, deși e foarte probabil ca nu acesta să fi fost premiera. În orice caz, știm că s-a publicat pentru prima dată în 1623. ”Coriolanus” nu este socotită printre marile tragedii ale lui Shakespeare și, astfel, i se face o mare nedreptate. După gustul meu de shakespearoman nedevenit shakespearolog, chiar dacă nu este, poate, la nivelul lui ”Hamlet”, ”Coriolanus” este, oricum, peste ”Othello” și peste ”Regele Lear”. Mi-a venit ideea să o recitesc după ce, acum vreo două săptămîni, am găsit pe Facebook următoarea însemnare a lui Adrian Papahagi:
«Astăzi voi preda piesa lui Shakespeare, ”Coriolanus”. Marele general disprețuiește poporul, pe care îl vede fără complezență, așa cum este: laș, primitiv, guraliv, violent, plin de pofte și ros de invidie, lipsit de discernământ, incapabil de coerență și de un scop major. Poporul îl urăște pe Coriolan, pe care îl citește corect: inuman de arogant și de brutal, apărător al privilegiilor și profund insensibil la suferința celor amărâți. Plebea vede în el un tiran, și are dreptate. Când izbucnește războiul, poporul se dovedește așa cum îl descrie Coriolan – laș și imoral – iar salvatorul Romei, Coriolan se vădește așa cum se prezintă – eroic și sublim. În timp de pace, însă, Coriolan e incapabil să se facă iubit de popor, care va refuza să-l voteze consul. Tot ce are poporul este vocea, votul, opinia: fapta aparține marilor oameni. Coriolan nu pierde prin faptă, ci prin vorbă, fiindcă refuză să flateze poporul și să-i câștige bunăvoința. Dar vorba duce la faptă, intransigența se convertește în abjecție: exilat de către plebe, prin vocea tribunilor, Coriolan se aliază cu volscii împotriva Romei și devine un trădător. Fără popor, zeii se usucă, iar eroii devin câini vagabonzi, izgoniți cu pietre. Oricât ar fi de mare, Coriolan are nevoie de popor. Dar și poporul are nevoie de eroi și de lideri: fără Coriolan, mai rău chiar, cu Coriolan împotriva ei, Roma e pierdută. Plebeii nu se pricep decât să dea vina unii pe alții pentru izgonirea generalului. Catastrofa e declanșată, însă, mașinăria tragică s-a pornit. În cele din urmă, Coriolan cedează rugăminților mamei sale, și cruță Roma. Trădează astfel a doua oară – încrederea volscilor, de data aceasta. Dezonorat, va muri ucis. Eroul dispare, plebea rămâne: la fel de guralivă, schimbătoare, lipsită de moralitate și discernământ. Ea e eternă: măreția Romei o dau eroii, eternitatea ei depinde de rezistența gloatei. Istoria, ca progeniturile sale, politica și războiul, e amorală, ironică, batjocoritoare chiar.»
Legenda lui generalului Caius Marcius Coriolanus, rămasă în memoria Romei secole bune (faptele istorice se petrec cu cinci secole înainte de Cristos) cu forța unei veritabile traume, a inspirat nu doar pe Shakespeare. Piesa lui, însă, a provocat pe mulți autori să își încerce pană pe aceeași temă. Cele mai multe asemenea încercări sînt uitate astăzi. Totuși, una cel puțin s-a salvat – dar nu pentru că ar fi fost cine știe ce, ci pentru că autorul ei avea un prieten compozitor pe care l-a rugat să-i scrie o muzică menită să ilustreze piesa lui. Autorul se chema Heinrich von Collin. Nu-i nici o pierdere dacă n-ați auzit de el. Este, însă, imposibil să nu fi auzit de prietenul său – îl chema Ludwig van Beethoven. După ce von Collin a compus o trgaedie în patru acte despre Coriolan, în 1802, i-a cerut lui Beethoven o muzică ce urma să fie cîntată înaintea piesei, ca un fel de prolog. Beethoven a compus această muzică, pe care noi o știm sub denumirea de ”Uvertura Coriolan”, în 1807. Piesa, cum ziceam, e uitată. Muzica, însă, va rămîne pentru totdeauna în repertoriul orchestrelor și în gustul publicului.
Ascultînd ”Uvertura Coriolan”, mai ales după ce știi soarta piesei inspiratoare scrisă de von Collin, te întrebi dacă e corect să o înțelegi ca fiind legată de o anumită epică sau, dimpotrivă, e corect s-o înțelegi ca pe o muzică de sine stătătoare, cu propriu-i sistem expresiv, independent de orice altceva, așa cum înțelegem, de pildă, o simfonie beethoveniană. Wagner, ascultînd-o, a găsit nu doar că este foarte legată de narațiune, dar a fost în stare s-o și plaseze precis într-un anume episod al legendei. Wagner a fost de părere că ”Uvertura Coriolan” descrie precis scena întîlnirii lui Coriolanus cu mama sa, cu soția sa și cu copii săi în fața porților Romei, discuția dintre ei, pledoaria pasionată a mamei și răzgîndirea puternicului bărbat. Adevărul este că romantismul german adora subiectele de genul acesta, în care personaje puternice trăiesc conflicte interioare pe măsură. Alți ascultători ai Uverturii cred, însă, altceva: că muzica lui Beethoven evadează din perimtrul strict al legendei, cu atît mai mult din spațiul minuscul al piesei lui von Collin, fiind cu mult mai mult decît o ilustrație muzicală. ”Uvertura Coriolan” vorbește despre putere și destin, despre vocația eroică și despre liniile de forță ale istoriei. În ea, Beethoven este neptunian, în plină ”furie dionisiacă”, dominator și definitiv.
Recomandările noastre
