Prea ocupați cu criza coronavirusului, am uitat de criza refugiaților, care atinsese niveluri explozive cu doar câteva săptămâni în urmă.
Guvernatorul provinciei Edirne din vestul Turciei a anunțat pe 17 martie că 147.132 de migranți au intrat pe teritoriul UE din această provincie după 28 februarie. La această dată, Ankara declarase că nu îi va mai opri pe refugiați să pătrundă în Europa.
Anunțul guvernatorului din Edirne ar fi trecut poate neobservat, dacă aceasta nu ar fi fost o declarație implicită că „operațiunea” Turciei de a trimite migranți în Europa via Grecia a luat sfârșit în mod tacit, arată o analiză Al-Monitor.
Președintele Recep Tayyip Erdogan confirma pe 29 februarie că operațiunea este în desfășurare:
„Am spus cu luni în urmă că vor fi nevoiți să deschidem porțile dacă lucrurile continuă în acest mod. Nu ne-au crezut. Și atunci ce am făcut noi ieri? Chiar am deschis porțile. Numărul (de migranți care trec frontiera) a atins 18.000 în această dimineață.”
Și liderul turc a dat asigurări în ceea ce privește determinarea sa:
„Vom păstra porțile deschise în perioada următoare și lucrurile vor continua.”
În dimineața de 28 februarie, autobuze gratuite, închiriate de organizatori necunoscuți, au început să transporte sute de refugiați de la Istanbul la frontiera cu Grecia.
Scene cu migranți entuziaști care se suiau în autocarele aliniate pe un bulevard larg din centrul Istanbulului, vizavi de direcția poliției, au fost difuzate în direct de numeroase canale de televiziune, care fuseseră în mod evident informate despre evenimentul ce urma să se petreacă.
În regiunea de frontieră, forțele de securitate turce au luat măsuri pentru a facilita trecerea migranților în Grecia, în vreme ce forțele de securitate elene au folosit toate mijloacele din dotare pentru a bloca afluxul.
Confruntarea a durat zile în șir.
Și totuși de ce declarația din 17 martie a guvernatorului din Edirne, care afirma că peste 147.000 de refugiați au trecut frontiera, echivalează cu recunoașterea că operațiunea a luat de facto sfârșit?
Pentru a afla răspunsul la această întrebare, trebuie să ne întoarcem pe 1 martie și să revedem derularea evenimentelor care a urmat.
Pe 1 martie, amintește Al-Monitor, ministrul turc de Interne, Suleiman Soilu, a scris un mesaj pe Twitter:
„Numărul de migranți care au părăsit țara via Edirne a atins 100.577 la ora 19.40.”
Era primul dintr-o serie de mesaje cotidiene, prin care Soilu îi informa pe urmăritorii săi câți migranți au „părăsit” Turcia prin Edirne.
Numărătoarea ministrului a ajuns la 13.469 pe 3 martie și la 135.844 în ziua următoare.
Faptul că Soilu avea capacitatea de a furniza zilnic cifre atât de precise echivalează cu o recunoaștere implicită că vânzoleala de la frontiera cu Grecia s-a derulat cu cunoștința și sub atenta supraveghere a statului turc.
Ultimul mesaj pe Twitter al ministrului pe marginea acestui subiect dădea cifra 142.175, pe 6 martie.
Ținând cont de cifra oferită de guvernatorul din Edirne pe 17 martie, înseamnă că doar circa 5000 de persoane au trecut în Grecia în cele 11 zile de după 6 martie.
Această diferență sugerează că afluxul de imigranți în Grecia aproape s-a oprit.
Încă din start, Grecia a contestat cifrele Turciei, calificându-le „total false și mincinoase”. Pe 1 martie, cu câteva ore înainte ca Soilu să avanseze cifra de 100.577, ministrul grec de Externe a acuzat pe Twitter Ankara că duce o „campanie de dezinformare”, afirmând că 10.000 de persoane au fost împiedicate să pătrundă pe teritoriul Greciei în ultimele 24 de ore și că 73 de persoane – fără legătură cu provincia siriană Idlib – care au reușit să treacă ilegal frontiera, dar au fost arestați.
Urmărind desfășurarea evenimentelor din teren, nu este greu de înțeles că Turcia pregătise de multă vreme o „operațiune” pentru a trimite refugiați în Europa via Grecia.
Mișcarea de migranți la graniță nu ar fi putut atinge asemenea proporții fără participarea directă a statului turc la organizare, coordonare și comunicare.
Atitudinea dură pe care a adoptat-o partea greacă imediat ce au apărut primele grupuri de migranți arată și că Atena era și ea pregătită pentru a respinge o asemenea invazie.
Grecia nu a fost luată pe nepregătită, deoarece Erdogan amenințase în mai multe rânduri cu „deschiderea porților”, scrie Al-Monitor.
Într-un discurs din 24 octombrie, de exemplu, liderul turc declarase:
„Se îngrijorează de fiecare dată când zic că deschidem porțile. Nu vă îngrijorați – porțile vor fi deschise la momentul potrivit. Atunci să vedem cum veți putea primi sute de mii de oameni ca noi. Aveți bani și putere. Ne dați telefon când o sută de persoane trec în Grecia, dar noi avem 4 milioane aici.”
Care a fost principalul factor care a determinat ca Erdogan să considere că 28 februarie era „momentul potrivit” să „deschidă porțile”?
Să fie vorba despre vreo nouă dezamăgire despre legăturile Turciei cu UE? întreabă publicația americană citată, pentru a răspunde: Nu, evenimentele de la frontiera cu Grecia nu au avut legătură directă cu relațiile Ankara-Bruxelles.
Erdogan a decis să „deschidă porțile” imediat după ce 36 de soldați turci au fost uciși pe 27 februarie într-un bombardament ruso-sirian în Idlib.
Astfel, Turcia a lansat operațiunea refugiaților pe 28 februarie cu scopul de a distrage atenția opiniei publice de la victimele din Idlib, cea mai mare pierdere suferită de armata turcă de la războiul din 1974 din Cipru.
Nemulțumirea publică a turcilor era și așa mare, în legătură cu cei 3,5 milioane de sirieni cărora li s-a oferit adăpost în Turcia, iar tensiunile au atins niveluri maxime între autoritățile locale și refugiați.
Această criză a fost percepută ca unul dintre principalii factori din spatele pierderilor suferite de partidul de guvernământ AKP în alegerile locale de anul trecut, scrie analiza Al-Monitor.
Cu perspectiva unor mari pierderi în Idlib, Ankara a dorit ca publicul să se consoleze măcar cu ideea că Turcia se debarasează de sirieni.
Ca urmare, numărătoarea zilnică a lui Soilu avea și scopul de a arăta că sirienii părăsesc în sfârșit Turcia.
În 2015, 1,1 milioane de imigranți, în majoritate sirieni, au intrat în Europa din Turcia, într-un alt episod al „porților deschise”. Totuși, nici un oficial turc nu a oferit atunci numărători zilnice ale refugiaților care au pătruns pe teritoriul UE, deoarece evenimentul îi viza pe europeni, nu opinia publică turcă.
Spre deosebire de exodul din 2015, Ankara a ferit de data aceasta Bulgaria, al doilea vecin al Turciei, dirijând refugiații exclusiv către Grecia.
Tratamentul favorabil acordat Bulgariei s-ar putea datora vizitei premierului din această țară la Ankara, pe 2 martie, însă nu poate fi ignorat faptul că Bulgaria este principala cale de transport terestru a Turciei către Europa.
Cu alte cuvinte, Bulgaria avea propriile ei atuuri în fața Turciei, subliniază analiza citată.
Operațiunea cu migranți a Ankarei a fost în asemenea măsură sincronizată cu războiul din Idlib încât data ultimului mesaj pe Twitter al lui Soilu – 6 martie – nu a fost întâmplătoare. Cu o zi înainte, Rusia și Turcia ajunseseră la un acord de încetare a focului în Idlib.
Dezescaladarea din Islib s-a reflectat în disiparea tensiunilor la granița cu Grecia.
„Criza refugiaților”, pe care regimul Erdogan a aprins-o pe 28 februarie avea un dublu scop. Cel mai important era de a escamota „agenda Idlib” și de a o înlocui în ochii opiniei publice cu „criza refugiaților sirieni”, scrie Al-Monitor.
Însă, profitând de ocazie, Erdogan s-a gândit să pună o presiune suplimentară pe UE, după cum arătau cuvintele ministrului de Externe, Mevlut Cavlușogu, care a vorbit despre necesitatea unei revizuiri a acordului Turcia-UE, semnat în 2016.
Este posibil ca regimul de la Ankara să fi reușit într-o oarecare măsură ca, folosind „criza migranților”, să distragă atenția de la pierderile suferite în Idlib. Dar criza nu a ușurat cu nimic povara refugiaților sirieni.
Aceasta, deoarece sirienii reprezentau doar o mică minoritate a gloatei de migranți care s-au îmbulzit la frontiera cu Grecia. Reporterii de la fața locului au relatat că majoritatea erau afgani, urmați de iranieni, pakistanezi și irakieni.
Prin contrast, imigranții care au invadat Europa în 2015, când Turcia a deschis frontierele în mod tacit, erau într-o majoritate zdrobitoare sirieni.
Ce s-a schimbat în cinci ani, încât sirienii au devenit astăzi reticenți să plece?
Răspunsul, arată analiza Al-Monitor, este că sirienii s-au stabilit în Turcia și și-au făcut, de bine, de rău, o viață aici.
Statisticile arată că numărul refugiaților sirieni stabiliți în Turcia s-a stabilizat la 3,5 milioane din 2017. Astfel că, atunci când au primit șansa de a decide pentru ei înșiși, par să prefere să rămână în Turcia în loc să încerce o aventură nesigură într-o Europă care nu îi mai dorește, așa cum au arătat-o confruntările de la granița cu Grecia.
Și Al-Monitor conchide:
Criza refugiaților aprinsă de Ankara pe 28 februarie a arătat două realități.
1. Sirienii nu mai doresc să plece din Turcia, deci orice amenințare a lui Erdogan de a revărsa sute de mii de migranți asupra Europei nu va mai avea același efect de acum încolo.
2. O Grecie vigilentă a pus în aplicare măsuri stricte la frontieră, împiedicând Turcia să își utilizeze eficient „Cartea refugiaților”. Încercând să își folosească din nou această carte, Ankara a arătat Occidentului că este vorba de o cacealma.