Iisus trebuia să-i convingă pe apostoli, pe femeile mironosiţe de realitatea, de adevărul Învierii, şi totodată să-i convingă că Iisus cel înviat este una şi aceeaşi persoană cu Cel răstignit. Deşi, potrivit Apostolului Pavel, după Sfânta Sa Înviere, L-au văzut pe Mântuitor „până la cinci sute de fraţi”, El trebuia să Se arate în primul rând celor ce îi stătuseră în preajmă şi, mai ales, Îl urmaseră.

Lucrul acesta, consemnat de evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor, îl spune limpede Petru celor adunaţi la sutaşul Corneliu, în Cezareea: „Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I S-a dat să Se arate, nu la tot poporul, ci nouă, martorilor mai dinainte rânduiţi de Dumnezeu, cei ce am mâncat şi am băut cu El după ce a înviat din morţi” (F. Ap. 10, 40-41).

Dacă ne întrebăm de ce Iisus cel înviat nu căutase să Se înfăţişeze astfel „la tot poporul”, e bine să ne amintim că, după ce-l hrănise sufleteşte, după ce tămăduise şi făcuse minuni, acest popor – mulţimile – îl părăsise. Lângă Cruce nu se aflaseră, în timpul Patimilor şi al agoniei, decât un singur ucenic, Ioan, Sfânta Sa Mamă şi câteva femei. Poporul care Îl aclamase cu câteva zile înainte dispăruse.

Dar nici apostolii nu credeau în Învierea Sa. Când Hristos li se va arăta lui Luca şi lui Cleopa, pe drumul de Emaus, în chip de călător, le va tălmăci Scripturile, care prefigurau atât jertfa, cât şi Învierea.

Abia când îndureraţii ucenici intră cu Însoţitorul lor în casă, se aşază la masă şi Străinul frânge pâinea – le cad solzii de pe ochi, aşa cum aveau să-i cadă mai târziu şi lui Saul.

Episodul acesta se petrecea chiar în ziua Sfintei Învieri, dar nu ucenicii erau primii care luau cunoştinţă de Înviere, ci femeile mironosiţe. Mai întâi, Maria Magdalena, care venise dis-de-dimineaţă la mormânt, când încă nu se luminase. Până ce nu o strigă pe nume, femeia crede că este grădinarul.

Apoi li se arată Hristos celor doi ucenici, în chip de drumeţ, şi în seara aceleiaşi zile celorlalţi apostoli – cu excepţia lui Toma – care se închiseseră în casa din Ierusalim. Cu ei mănâncă – o bucată de peşte şi un fagure de miere – pentru a-i convinge că nu este duh.

„Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine că am. // Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele.”

Nedumeriţi şi după aceste cuvinte, atunci El cere de mâncare – şi mănâncă.

Învierea era un fapt fără precedent şi incredibil, deşi fusese prevestită de Scripturi şi deşi El le-o propovăduise, vorbind, evident, în parabole; fie despre bobul de grâu care trebuie mai întâi să putrezească pentru a rodi, fie despre templul (Trupul Său) care putea fi dărâmat şi reconstruit în decurs de trei zile…

O săptămână mai târziu, cum ar fi mâine, în duminica ce-i poartă numele în calendarul creştin, are loc întâlnirea cu Toma. El nu crezuse spusele celorlalţi apostoli. Se îndoia, voia dovada; empirică, i-am zice.

Toma nu atinge rănile

Toma, odată aflat în faţa lui Iisus înviat, îndemnat să îi pipăie rănile şi urmele piroanelor (şi lucrul acesta l-a observat un subtil teolog), se abţine să încerce cu degetele sale acele sfinte răni. Prezenţa, cuvintele, glasul Mântuitorului îi sunt de ajuns şi atunci exclamă: „Domnul şi Dumnezeul meu!”.

Iisus li Se mai arată apostolilor şi cu prilejul „pescuirii minunate”, pe Marea Tiberiadei, în ajunul Înălţării.

Aşadar, oamenii care Îi stătuseră în preajmă, cărora le fusese Învăţător, cu care petrecuse ceasuri şi zile, care îi ascultaseră cuvintele şi îi văzuseră minunile, erau greu de convins de noutatea fără precedent a Învierii. Ca şi Maria Magdalena sau asemeni celorlalte mironosiţe, crezuseră şi ei că trupul Învăţătorului fusese furat.

Dacă apostolii, care-L priveau năuciţi la început, erau atât de greu de convins de realitatea Învierii, cum vor fi privit-o prigonitorii, duşmanii Săi, sau oamenii care numai Îl zăriseră sau Îl ascultaseră? Şi totuşi, apostolii se conving, întocmai ca mironosiţele. Mai mult: înţeleg tâlcul Învierii. Ea nu este posibilă fără asumarea morţii – fără Cruce.

Toată nădejdea noastră creştină se sprijină pe această Înviere (minuni, reanimări, fapte de taumaturg făceau şi profeţii). Dar şi pe aceste patruzeci de zile dintre Înviere şi Înălţare, zile petrecute de Dumnezeul înomenit pe pământ, având un trup proslăvit, pentru care piatra mormântului nu mai era un obstacol şi nici uşile închise prin care pătrunsese.

Bucuria Învierii se prelungeşte până la Înălţare.