"America, ţara tuturor posibilităţilor"? Cei care au lansat acest slogan nu avuseseră drum prin România, cu siguranţă. Cel mai recent episod de teatru al absurdului, derulat în direct şi la oră de vârf, s-a petrecut ieri, pe treptele unei sucursale a OTP Bank din Capitală.

Dan Diaconescu a ieşit din sediul băncii cu şapte saci cu bani, în care susţinea că s-ar afla trei milioane de euro. Ulterior a dus banii la Ministerul Economiei, chipurile pentru a plăti salariile angajaţilor de la Oltchim până la sfârşitul anului. Cu siguranţă nu se referea şi la impozitele sau asigurările sociale aferente acelor bani, dacă ne luăm după comportamentul său de până acum în calitate de contribuabil.

Laudă deşartă oricum, pentru că salariile din Oltchim sunt de vreo 2,7 milioane de euro pe lună cu tot cu impozite şi contribuţii sociale, deci cam 1,5 milioane de euro doar banii angajaţilor. Asta după ce în anul de graţie 2011, deşi firma era cu un picior şi jumătate în groapă, iar numărul de angajaţi a scăzut, fosta conducere a găsit de cuviinţă să mărească salariile în medie cu 18,6%.

Dincolo de asta însă, se pune întrebarea: cum de nu i-au fost smulşi sacii de bani din mână cum a ieşit cu ei pe uşă? Nu de mulţimea înfometată, ci de angajaţii fiscului, către care Diaconescu are, prin firmele pe care le deţine, datorii de aproape 2,5 milioane de euro. Reţetă simplă, dar eficientă Păienjenişul de firme pe care l-a ţesut în timp patronul OTV este unul destul de simplu, spre deosebire de schemele de fraudare a statului folosite de alţii. În momentul de faţă este acţionar la cinci firme, dintre care una, Ocram Televiziune SRL, se află în insolvenţă, nu la cererea statului însă, ci la cererea unui alt creditor. Culmea, creditorul respectiv este la rândul său în faliment.

Firma aflată în insolvenţă deţine şi licenţa pentru postul de televiziune OTV, însă acesta e un amănunt nesemnificativ. DD mai are un post de televiziune de rezervă, DDTV, şi poate cumpăra oricând unul din zecile de posturi mici existente, transformându-l într-un nou OTV.

Datoriile către stat sunt de peste 7 milioane de lei la Oglinda Press, circa 2,7 milioane de lei la Ocram Televiziune şi 850.000 de lei la Oglinda Television. În total, circa 10,6 milioane de lei. Din aceştia, cea mai mare parte sunt la TVA, aproximativ 3 milioane de lei, la bugetele locale cam 2,5 milioane, precum şi dobânzi şi penalităţi de aproape 3 milioane de lei. Statul, absent ca de obicei Cum de a reuşit, atunci, Dan Diaconescu să pună deoparte atâtea milioane de euro? Răspunsul e simplu: profitând de lipsa de reacţie a statului. Firmele sale au emis facturi care includeau TVA, au încasat banii iar partea corespunzătoare taxei au folosit-o, în loc să o vireze mai departe către stat. În SUA, IRS l-ar fi legat de mult pentru evaziune fiscală, în România e tratat ca un investitor serios la o licitaţie de privatizare.

Dovada că statul şi-a bătut joc de propriile interese o găsim în dimensiunea penalităţilor. Acestea sunt aproape egale cu datoriile principale, semn că au trecut câţiva ani de când trebuiau plătite taxele şi impozitele respective. Pe site-ul ANAF, firmele figurează ca fiind în executare silită, dar Diaconescu încă se plimbă cu Rolls Royce-ul, despre care a declarat de mai multe ori că e în proprietatea uneia din firme.

Dacă ANAF acţiona la timp, ar fi pus sechestru pe bunurile şi veniturile firmelor respective, iar banii nu ar mai fi fost scoşi şi puşi în conturile personale ale patronului. Executarea silită nu poate fi extinsă decât la bunurile firmelor datoare, stoarse între timp de bani. Cercetat deja pentru evaziune fiscală Singura modalitate prin care s-ar putea ajunge la milioanele din conturile personale ale lui Dan Diaconescu ar fi declanşarea insolvenţei şi tragerea sa la răspundere, pentru devalizarea cu bună ştiinţă a acestora. Este însă o procedură greoaie şi nu garantează succesul.

De altfel, Diaconescu este cercetat de procurori pentru evaziune fiscală şi spălare de bani, fără să fie trimis însă în judecată, deocamdată. Dacă va fi trimis în judecată s-ar putea cere punerea unui sechestru asigurător pe conturile sale, pentru a se asigura recuperarea prejudiciului.

Până atunci însă, nu putem decât să ne uităm la nişte saci cu bani despre care ştim că sunt rezultaţi din neplata unor taxe şi sunt sifonaţi din câteva firme, ştiind în acelaşi timp că nimeni nu îi poate face nimic celui care îi cară după el, cu aura unui salvator al poporului.

Aşa cum trecem pe stradă pe lângă un criminal care ştim că e criminal, dar nu a găsit nimeni de cuviinţă să îl condamne. Sau aşa cum ne uităm la diverşi indivizi dubioşi care se laudă la televizor cu averea acumulată, deşi toată lumea ştie cum şi de unde au fost furaţi acei bani. În ţara tuturor posibilităţilor negative.