Premierul Ludovic Orban încearcă, prin toate mijloacele posibile, să sugereze că oamenii sunt convinși, pe filiere neclare, de anumiți politicieni, că virusul nu există.

Ca atare, zice Orban, acesta ar fi motivul pentru care numărul de cazuri crește. Președintele a preluat din zbor mesajul, considerând că ar fi un atac bun de dat la clasa politică. Doar că premierul minte. O face cu o creativitate înduioșătoare. Dar minte. Responsabilitatea crizei sanitare actuale este doar a domniei sale.

Informații publice care nu prea bat cu minciuna

Minte pentru că, în conformitate cu toate informațiile publice apărute în ultima vreme, este clar că Executivul duce o lipsă majoră de proceduri în managementul crizei. În nordul țării, o femeie nevinovată, însărcinată, a murit fiind transportată între două spitale. Evident, transportul și incertitudinea au derivat din proceduri sanitare care se băteau cap în cap sau care interziceau protocolar anumite intervenții în context Covid. Ca să nu lungim o poveste tragică, care ar trebui să ne pună pe gânduri, ideea este că spitalele nu au știut ce face pentru a salva nu una, ci două vieți.

Apoi ar fi problema procedurilor instituite la DSP. Sunt proceduri incerte, greoaie, puse în sarcina unui personal insuficient și aparent slab calificat. Au fost necesare  o sumedenie de apeluri ale jurnaliștilor la DSP pentru a putea fi primit un răspuns cu jumătate de gură. Iar Arafat, rușinat cum s-a arătat, n-a putut spune decât că oamenii de la DSP își dau demisia pe capete și că personalul este puțin. Să ne înțelegem. Oamenii nu-și dau demisia pentru că sunt lași. Sunt aceiași eroi care, înainte de pandemie, se băteau cu toți virușii contagioși care fac ravagii în comunitățile sărace din România. Nu sunt oameni lași, care fug la greu. Sunt oameni care nu mai pot din cauza volumului mare de muncă, a procedurilor contradictorii și a lipsei de sprijin executiv real.

Proasta administrare a protocoalelor și a procedurilor din plină pandemie face, la propriu, victime. Un tânăr vindecat de Covid s-a gândit să împărtășească puțin din aparatul său imunitar altor pacienți. S-a arătat dornic de a dona plasmă. Și s-a lovit de faptul că nu o poate face fără a plăti, din buzunarul propriu, contravaloarea unor proceduri medicale. Un executiv normal, nu doar că ar fi eficientizat orice procedură de donare de plasmă, dar s-ar fi asigurat că există o bancă de plasmă pentru pacienții aflați în situații grave. Un guvern eficient ar fi solicitat, cu ochii plecați în pământ și deferență totală, plasmă, de la toți pacienții care au avut șansa de a se vindeca. Doar că Orban n-a făcut-o.

 

Oameni liberi, convingeri libere, responsabilități guvernamentale mari

Sigur că tărâmul argumentelor apolitice este vast și vedem zilnic, asistente fără măști în spitale Covid sau controlori de tren care înseamnă călătorii să renunțe și la distanțare și la protejarea sănătății prin mască. Doar că și din tărâmul politic și social avem ceva de învățat. De la Wuhan la New York și înapoi, sunt negaționiști pretutindeni. Oameni care nu cred fie în virus, fie în potențialul său infecțios. Oameni care, din varii motive socio-culturale, au impresia că tot acest coșmar este o farsă. Poate și pentru că nimănui nu-i vine a crede că, de acum înainte, aceasta va fi realitatea în care vom opera. Sau poate pentru că nu mai au nicio încredere în guverne, politicieni și organizații internaționale, care-și schimbă părerea după cum bate strănutul infectaților cu Covid. Ultimii negaționiști notorii s-au strâns în Germania să-și urle idealurile. Nimeni nu poate bănui că acolo, vreun partid, indiferent care, le-ar fi insuflat oamenilor această năstrușnic de periculoasă idee, conform căreia Corvidul este o farsă. Nu e nevoie de un partid pentru a crede asta. Nu e nevoie de cine știe ce campanie subversivă de dezinformare. De când s-au adunat oamenii în comunități, au existat mereu necredincioși, necooperanți, oameni care s-au îndoit că o boală îi poate răpune. Negarea este un mecanism personal și social care nu poate fi combătut, pentru că ține de convingeri foarte puternice, intime, la fel, în mod ironic, ca și libertatea, sau dorința de a asuma o identitate socială sau culturală oarecare. A spune că un om sau un partid este responsabil pentru că oamenii nu cred în Covid, este ca și când ai spune că oamenii sunt acea foaie albă pe care orice autor venit de pe stradă ar putea să scrie orice. Este fals. Dacă ar fi adevărat, Orban ar rămâne premier 10-12 mandate la rând. Ar vrea el. Dar nu așa funcționează psihologia oamenilor și cu atât mai puțin adeziunea față de un om politic sau altul.

La câtă încredere au oamenii în partide, ideea că un partid politic ar fi sursa convingerii că nu există Covid este ilară. Oamenii nu se dau în vânt, cu adevărat, după niciun președinte de partid, indiferent de performanțele sale politice sau administrative. Sigur că cel mai lucid comunicator public al acestei teme a rămas Kelemen Hunor, care a punctat că actuala putere sugerează imaginea unui corp politic de partide sau oameni politici care au Covid în buzunar și îl împart pe străzi din dorința de a ucide.

Dacă tot ne jucăm de-a vina

Oamenii nu sunt nici proști, nici needucați în măsura în care crede guvernul că sunt. Și, datorită Constituției, au fost totuși socializați într-un set de drepturi și libertăți fundamentale clare. N-a fost o democrație perfectă ce am experimentat în România, dar, a fost, un mediu în care libertățile nu au fost îngrădite. Cel puțin acele drepturi absolute ale omului au fost asumate, respectate și neatacate de politic. Trăind în această formă de socializare de, deja, 30 de ani, oamenii au învățat și știu că nu sunt datori niciodată să respecte ce zice un politician oarecare pentru că așa zice acel politician. Nu așa merg lucrurile. O societate care gândește nu vrea lozinci de tipul ”purtați mască.” Vrea argumente, vrea să știe de ce, vrea să vadă unde sunt beneficiile. Să faci o campanie publică în care ceri distanțare socială este o idee bună. Dar cum o faci? Spunând stați departe de vecini și prieteni? Nu! O faci spunând oamenilor care sunt riscurile, care sunt beneficiile, care este orizontul pozitiv de așteptare. Orban nu a făcut nicio secundă acest lucru. S-a mulțumit să observe că românii ar fi proști și manipulabili și să-și construiască un mod de operare guvernamental din asta.

Ceea ce ne duce la concluzia că, premierul în exercițiu, nu doar că minte când dă vina pentru Covid pe alții, ci, chiar este, principalul vinovat pentru unde s-a ajuns, pentru unde se va ajunge. Vina lui este deopotrivă procedurală și politică. Pentru că n-a înțeles ce vor oamenii pentru a respecta ce cere el și pentru că, prins într-un joc de supraviețuire guvernamentală, nu ia acele măsuri necesare pentru oprirea întinderii pandemiei. Dacă n-ar fi avut sabia electorală deasupra capului, poate că ar fi avut tăria bărbătească de a spune că va tăia de acolo și de acolo, va disponibiliza din x și y, pentru a-și permite să facă mai multe teste pe zi sau pentru a angaja n oameni în plus la DSP. Dacă ar fi avut curaj, Orban ar fi lansat o campanie publică pe modelul Boris Johnson și s-ar fi asigurat că este părtaș la ea. Dacă ar fi fost un politician de vocație, ar fi știut că oamenii văd că-și apără spatele financiar, și prin sprijinirea HoReCa, și prin deschiderea sălilor de jocuri de noroc și prin încăpățânarea de a trimite români la muncă în Germania aflată în plin Covid.