Invidia este adânc înrădăcinată în psihicul uman și comună tuturor timpurilor și popoarelor.
Invidia este adânc înrădăcinată în psihicul uman și comună tuturor timpurilor și popoarelor.
Strămoșii noștri tribali trăiau cu teama că ar putea stârni invidia zeilor prin mândria lor sau prin norocul pe care îl aveau. În mitologia greacă, ne este prezentată invidia lui Hera pentru Afrodita care declanșează războiul troian. Conform Cărții Înțelepciunii, „prin invidia diavolului, moartea a intrat în lume”. Conform Cărții Genezei, Cain și-a ucis fratele, pe Abel, din invidie.
Pentru ca invidia să se înrădăcineze, trebuie îndeplinite trei condiții. În primul rând, trebuie să ne confruntăm cu o persoană pe care să o evaluăm ca având o calitate „superioară” nouă. În al doilea rând, trebuie să ne dorim această calitate pentru noi înșine sau ca cealaltă persoană să nu aibă această calitate pentru a nu ne „eclipsa” în fața societății. În al treilea rând, trebuie să fim afectați de emoțiile asociate. În concluzie, invidia este durerea cauzată de dorința de a fi ceea ce sunt cei din jur sau de a avea ce au cei din jur. Invidia provine dintr-un simț aproape frenetic al goliciunii din propria persoană. Cumva, ca să poți ajunge să invidiezi trebuie să fi sesizat în prealabil, la tine, o carență într-un anumit domeniu (aspect fizic, trăsături de caracter sau de personalitate, financiar, sentimental, profesional etc) și, ca și cum nu ar fi suficient că nu ai cu ce să umpli golul respectiv, ajungi să găsești fix de ce ai avea nevoie în cel de lângă tine.
Invidia este rea și mizerabilă și, fără îndoială, cel mai rușinos dintre păcatele morale. Invidia noastră nu este niciodată mărturisită și nici măcar conștientizată de noi înșine. O putem identifica atunci când se manifestă prin:
- iritare în raport cu cealaltă persoană;
- prin încercarea exacerbată de a-i găsi defecte;
- prin încercarea discreditării persoanei în anturajele comune;
- prin folosirea bârfei în raport cu respectiva persoană;
- prin încercarea de a imita persoana invidiată;
- atunci când intervine satisfacția dacă persoana invidiată pățește ceva rău (pe principiu... „Uite, îl/o pedepsește Dumnezeu!”
- folosirea întrebărilor de genul: „De ce, cei care nu merită, sunt bine văzuți?”, „De ce eu nu am așa succes?”, „De ce pe mine nu mă curtează nimeni?” , „De ce pe mine nu mă laudă nimeni?” etc.
- când suntem copleșiți de invidie și nu reușim să obținem altfel ceea ce ne dorim ajungem să ne poziționăm în „rolul victimei” în raport cu „agresorul” care, de cele mai multe ori, este chiar persoana pe care o invidiem.
- Atunci când suntem invidiați, cei care au stima de sine crescută se simt flatați că cei din jur îi invidiază, cei care au o stimă de sine scăzută se simt „atacați”, iar cei care sunt echilibrați poate nici nu dau importanță la situația în care se găsesc. Despre cei care invidiază, însă, lucrurile stau diferit pentru că, de cele mai multe ori, nu știm că invidia poate avea în spate răni adânci, nevoi neîndeplinite din copilărie, nevoia de a fi iubit, apreciat, aprobat, îngrijit emoțional și nu numai.
În altă ordine de idei, de multe ori se face confuzie între invidie și gelozie. Dacă invidia este durerea provocată de dorința pentru avantajele altora, gelozia este durerea cauzată de teama de a ne pierde avantajele față de ceilalți. Gelozia nu este circumscrisă sferei romantice, ci se poate extinde și la lucruri precum prietenii, reputație, frumusețe, virginitate și așa mai departe. Comparând cu invidia, gelozia este un rău mai mic și, prin urmare, mai ușor de mărturisit.
Poate cel mai dificil moment prin care trecem atunci când dorim să ne „dezicem” de invidie este momentul când trebuie să ne iertăm noi pe noi, de toate cele făcute sau gândite. În realitate, ar trebui să primeze curajul asumării, nevoia de schimbare, dorința de a rezolva „carențele” care ne-au adus în acest punct și așa mai departe. Aceste procese de conștientizare sau de schimbare sunt mult mai eficiente în cabinetul de psihoterapie, așa că nu ezitați să discutați cu un psihoterapeut.
Recomandările noastre
