Cum ziceam, am petrecut zilele libere ale recentelor Sărbători citind și văzînd seriale. Ieri, am vorbit despre o carte, astăzi voi vorbi despre un serial.
Am văzut, pe parcursul cîtorva zile, primele două sezoane ale serialului ”House of cards” – 26 de episoade. Al treilea sezon se va difuza în America începînd cu luna februarie a acestui an și va fi disponibil pe dvd spre sfîrșitul anului, cel mai probabil.
M-am uitat la acest film cu sentimente amestecate. Înțeleg că este dezvoltarea americană a unui serial britanic cu același nume, de la începutul anilor 90. Nu am văzut originalul britanic, dar dezvoltarea americană m-a lăsat, cum ziceam, într-un ”imbroglio”. E clar că în proiectul ”House of cards” s-au reunit forțe artistice de mare calitate. Producătorii sînt foarte buni, regizorii sînt mari meseriași, scriitorul este foarte talentat și viu (ca orice dramaturg/scenarist american este un excepțional dialoghist), actorii sînt sclipitori (principalii, Kevin Spacey și Robin Wright, sînt chiar magnifici), ideea este excelentă și materialul narativ este foarte bogat. Totuși, rezultatul combinațiilor acestor forțe nu este un produs pe măsură. Ceva-i lipsește.
Ca să fie convingător, un film trebuie să fie plauzibil. Oricît ar fi de ficțional, oricît ar fi de exotic, oricît ar fi de ”experimental” (ceea ce, totuși, nu e cazul nostru), filmul trebuie să aibă ceva ce e foarte real, atît de real încît să recunoști cu ușurință, să simți o anume familiaritate. Or, în ”House of cards” ai impresia de neverosimil, ai impresia că autorii reașează periodic piesele cu degetul ca să curgă povestea, dinamica și reacțiile personajelor sînt stranii (vezi, de pildă, persoanje foarte puternice, precum omul de afaceri Raymond Tusk în al doilea sezon, schimbîndu-și opțiunile fără explicație ca un școlar speriat).
”House of cards” povestește cum un om abil, venal, machiavelic, răstoarnă ditamai puterea Republicii americane de unul singur, plecînd din Congres și ajungînd prin lovituri de palat repetate în Biroul Oval. Șocant este să vezi cît de ușor își duce de nas victimele. Candidații la funcția de secretar de stat sînt lipsiți de orice instinct politic, nu simt și nu văd nimic; vicepreședintele Statelor Unite e un moș credul și manipulabil pe care îl duci ca pe un copilaș cu o ciocolată; însuși președintele Americii nu are nici o altă sursă de informare decît ceea ce-i spune personajul nostru și se duce după fentă de fiecare dată, cu naturalețea cu care portarii din fotbalul românesc plonjează mereu în colțul opus celui în care se trage ca să iasă blatul; partidul său întreg e la cheremul lui și, deși toți știu cît e de periculos, toți îi fac jocurile în cele din urmă. Sigur, autorii serialului spun că miza lor nu a fost aceea de a prezenta realist cum se face politica în epicentrul lumii, ci aceea de a investiga raportul dintre natura umană și putere. Vast și splendid subiect! Etern și mereu proaspăt, precum politica însăși. Hybrisul în fierbere, suflete chinuite în spatele unei măști cu zîmbet comercial, duplicitatea ridicată la rang de suprem rafinament, psihoze și minciuni – toate acestea și încă multe altele, precum crima, compun peisajul uman de investigat.
Astfel, avem acest cuplu diabolic, un Richard al III-lea căsătorit cu o Lady Macbeth, care calcă totul în picioare pentru marele lor vis, care se și realizează uluitor de ușor în finalul sezonului al doilea: obținerea pentru el a fotoliului de președinte al Americii. Relația de cuplu dintre cei doi este excelent disecată de acest scenarist care, înțeleg, a fost ales anume pentru că avea o oarecare experiență ca ”staffer” pentru cîțiva politicieni americani renumiți, dar care e limpede că se pricepe mai bine la suflet și psihologie decît la mecanismele instituționale ori parainstituționale ale politicii. În orice caz, se știe că un cuplu atins de nebunia puterii dezvoltă o patologie. Relația dintre bărbat și femeie deviază cînd amîndoi se regăsesc într-o ambiție oarbă pentru putere și aici este loc mult pentru un scriitor bun să scrie, dar și pentru doi actori excelenți să joace.
Serialul e interesant, palpitant pe alocuri și spune ceva despre corupția politică, despre legătura dintre bani și putere, despre politica de dragul politicii, dar credibilitatea discursului său este subminată de senzația ingerinței permanente a creatorilor pentru a face povestea să curgă, precum și de anumite exagerări ieftin-comerciale nu doar în afara logicii filmului, dar absolut inutile (cum ar fi scena în care protagonistul și soția sa atrag într-un joc erotic pe bodyguardul lui, cei doi bărbați se sărută și soția îi întreține sărutînd la rîndul ei, indiscriminat mîinile celor doi).
Însă, acest serial m-a interesat și din alt motiv. Se pare că a avut un rol în campania electorală prezidențială din 2014. Despre asta, mîine.
Recomandările noastre
