EL CONFIDENCIAL (Spania). Momentul politic poate părea propice pentru o nouă Ialta, dar este probabil ca acest sistem să genereze mai multe probleme decât rezolvări
În timp ce lumea caută un remediu pentru Covid-19, mai multe state se află prinse într-o luptă paralelă pentru rezolvarea tulburărilor dintre Occident și Rusia. Decizia recentă a președintelui Statelor Unite de a-şi invita omologul (rus) la reuniunea G7 și încercările franceze de a restabili relațiile cu Rusia fac parte din această luptă.
Chiar dacă summit-ul G7 nu va avea loc în săptămânile următoare, inițiativa s-ar putea concretiza într-un summit separat între SUA și Rusia, poate în preajma Adunării Generale a ONU din septembrie. Ultima dată când președintele rus, Vladimir Putin, a participat la un asemenea summit, în 2015, avea în minte numele „Ialtei”.
Pe atunci, Putin lăuda sistemul propus la Ialta, pentru că a ajutat „umanitatea să supraviețuiască vremurilor tulburi, uneori dramatice, din ultimele șapte decenii. A salvat lumea de cutremure majore".
În opinia sa, având în vedere că lumea de astăzi este turbulentă și trece uneori prin evenimente dramatice, o doză de vechi remediu geopolitic ar face-o din nou mai stabilă. Acest remediu nu este altceva decât o revenire la sferele de influență, conţinând şi câteva țări nealiate sau neutre, de o parte și de cealaltă.
Politicienii ruși vorbind despre Ialta se referă astfel la sistemul internațional convenit la o întâlnire între Iosif Stalin, Franklin Roosevelt și Winston Churchill, în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, la care au căzut de acord, mai mult sau mai puțin, să împartă Europa în sfere de influență. Elixirul „noii Ialte” ar putea urma o rețetă cu un impact puternic sau cu unul slab.
Cea mai puternică versiune a acestui remediu este o recunoaștere implicită a unei sfere ruse de influență în unele țări post-sovietice. Cea mai slabă versiune este o formă de nealiniere sau neutralitate în aceleași state, în special în Ucraina. Ca și în cazul remediului, acest sistem are denumiri diferite, în funcție de țara respectivă. Neoficial, funcţionarii ruși îl descriu drept „noua Ialta”, dar acest termen este inacceptabil pentru societatea politică europeană.
Lecțiile lui Asterix
Prin urmare, expresia mai vagă „o nouă arhitectură europeană de securitate” este uneori (nu întotdeauna) folosită ca alternativă. Ingredientul geopolitic cheie al acestui elixir este același: acceptarea, poate implicită, a sferelor de influență în Europa, ca preț de plătit pentru relații mai bune cu Rusia.
La suprafață, o discuţie despre o nouă Ialta pare să vină într-un moment propice. UE și NATO au un apetit slab de a se extinde în continuare, în special în afara Balcanilor. Trump se pare că a spus că nu îl interesează Ucraina (deși într-o formă mult mai puțin politicoasă). După cum bine știu cititorii personajelor Asterix și Obelix, un elixir este puternic doar dacă este pregătit de druid. Dacă Trump va câștiga din nou, va găsi în Putin partenerul potrivit pentru acest creuzet geopolitic.
Chiar dacă perspectiva unei noi Ialte nu este o amenințare imediată, dezbaterile asupra securității europene, termenii despre un posibil viitor compromis cu Rusia și necesitatea unei Europe mai geopolitice dezvăluie presupuneri greșite despre modul în care a funcționat „vechea Ialtă”. Aceste ipoteze nu apar doar în Rusia, ci și în Statele Unite și în UE.
Este o ficțiune să spunem că acea epocă s-ar fi caracterizat prin interacțiuni ordonate și pașnice. Vechea Ialtă nu era nici ordonată, nici pașnică. Era sângeroasă, încâlcită și periculoasă. Sovieticii au putut să pună în aplicare acordul de la Ialta în 1945, abia după un deceniu de brutalitate stalinistă și de utilizare a unor vaste resurse.
Impunerea controlului sovietic complet asupra micii Lituanii a durat nouă ani și a provocat aproximativ 30.000 de morți. În vestul Ucrainei, campania sovietică de contra-insurgență a fost activă timp de câțiva ani, ucigând 45.000 de oameni. Rata de deces pe cap de locuitor atât în vestul Ucrainei, cât și în Lituania a fost atât de ridicată, încât ar face ca Siria sau Irakul de azi să pară țări relativ stabile. În timp ce se petreceau toate acestea - ca şi intervențiile militare sovietice în Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968) și impunerea puterii militare în Polonia (1981) - Occidentul şi-a unificat inacțiunea până la un punct ce este foarte puțin probabil să se repete în viitor.
Acele momente din istoria europeană reamintesc că acordurile geopolitice nu se scriu singure. De asemenea, se impune respectarea acestora. Țările mici nu vor accepta schimbări geopolitice doar pentru că marile puteri au semnat unele documente. În acest sens, o nouă Ialta ar fi imposibil de realizat. Rusia nu are puterea și nici resursele pentru a o implementa. Iar Occidentul nu ar sta cu brațele încrucișate în fața unei asemenea tentative.
Reţeta cu un impact slab pentru o nouă Ialta ar fi recunoașterea dreptului de prim refuz în privinţa țărilor deja dominate de Rusia, cum ar fi Belarus și Armenia, în timp ce ar putea convinge sau obliga alte țări - în special Ucraina, Georgia și Moldova - să accepte nealinierea sau neutralitatea recunoscută internațional (în stil austriac).
Chiar dacă marile puteri ar putea să implementeze un asemenea sistem la început, este puțin probabil ca această versiune a unei noi Ialte să fie implementată pe o bază solidă pentru o arhitectură de securitate europeană. Dimpotrivă, ar fi efemeră. În timp ce mulți din Occident descriu lipsa de poziție a Ucrainei sau a Moldovei ca obiectiv final, și ca o bază bună pentru o relație puternică și stabilă cu Rusia, Moscova consideră că o astfel de neutralitate ar fi doar un pas către o influență mai mare asupra vecinilor săi.
În timp ce capitalele occidentale au dat dovadă de o atitudine moderată privind extinderea NATO și a UE, Moscova nu va rezista impulsului de a extinde Uniunea Economică Eurasiatică, condusă de Rusia, sau Organizația Tratatului de Securitate Colectivă. Și chiar dacă un lanț de state intermediare care nu sunt aliniate, între Rusia și NATO, este considerat o rețetă bună pentru stabilitatea europeană, nu este clar de ce Occidentul ar trebui să o prescrie Ucrainei și Moldovei, și nu Belarusului și Armeniei, care sunt aliați ai rușilor.
Războiul Rece și vechiul sistem de la Ialta au demonstrat că nealinierea nu a fost atât de organizată pe cât părea. Statele care nu sunt aliniate, precum Iugoslavia și Egiptul, chiar și cele care s-au aliniat parțial cu sovieticii, ca Albania și România, au avut greutăți în a-și menține statutul. Ele au fost supuse unei mari presiuni economice din partea Uniunii Sovietice, precum și unor încercări de subminare internă prin lovituri pe care părţile şi le-au dat între ele. Vestul a oferit nu numai o asistență economică substanțială, ci și ajutor militar și de securitate atât Iugoslaviei, cât și Egiptului pentru a sprijini nealinierea acestora.
Nealinierea aproape niciodată nu a venit de la sine. În schimb, a fost deseori elaborată atent, prin sprijinul occidental sub formă de bani, arme și asociații de securitate. Acest lucru se datorează faptului că vechiul sistem de la Ialta nu se baza doar pe un acord reciproc stabil pentru a accepta împărțirea lumii în sfere de influență. A fost fundamental competitiv, deoarece marile puteri au încercat să-și slăbească reciproc sistemele de alianță și să coopteze noi parteneri.
Vechiul remediu este exclus în mod normal, pentru că efectele secundare ale acestuia sunt prea costisitoare. La fel se întâmplă și cu diferitele sisteme de tip Ialta. Dacă ar fi să învăţăm o lecție din Războiul Rece și din sistemul de la Ialta, aceasta ar fi aceea a necesităţii de a căuta parteneri și aliați dincolo de NATO și de Pactul de la Varșovia.
A avea o rețea de asocieri defensive, economice și de securitate, nu numai cu aliați formali, ci și cu state nealiniate a fost un mod foarte util de a evita pierderea Războiului Rece. Participanții la reuniunile viitoare G7 poate că nu vor trata această temă ca parte a agendei summit-ului, dar ar face bine să țină cont de ea, în vederea construirii viitoarei arhitecturi europene de securitate. (Rador)