George Maior a demonstrat că o instituție de forță poate schimba destinul unei țări fără a da lovituri militare, ci întărind Statul. Nu sunt cuvinte mari, goale de conținut, nu reprezintă o umflare a importanței pe care a avut-o George Maior în arhitectura politicilor euro-atlantice sau a luptei anticorupție, după cum nu vreau să spun că toate schimbările s-au petrecut doar datorită persoanei sale sau a SRI-ului.

În primul rând a fost alegerea inspirată făcută de Traian Băsescu în 2006, apoi a fost cooperarea cu DNA-ul condus de Laura Codruța Kovesi și Daniel Morar, impunerea SRI ca serviciu profesionist în parteneriatele externe, în special cu serviciile de informații americane, munca dusă în interiorul instituției pentru democratizarea deciziilor, capacitatea de a proiecta imaginea unei atitutidini de deschidere față de societate și nu în ultimul rând cooperarea cu structurile profesioniste din interiorul SRI.

Este doar o concluzie firească în urma unui mandat de opt ani și trei luni în fruntea unui serviciu de informații, recunoscut pentru caracterul opac și aspectul scorțos-milităros cu care se prezintă.

Am văzut multe persoane deranjate de modul în care este apreciat George Maior pentru activitatea sa. Numai că acele persoane nu s-au întrebat cum ar fi arătat România astăzi dacă SRI-ul nu ar fi fost un participant activ la procesul de întărire a legalității, dacă nu ar fi de partea bună a baricadei, cea care de multe ori a împărțit România în două tabere distincte și extrem de dușmănoase. Îmi dau seama, din discuțiile pe care le-am avut cu George Maior, înaintea și ulterior interviurilor pe care i le-am luat mai petreceam ceva timp împreună, că misiunea unui director al SRI este extrem de grea. Cunoașterea măruntaielor unei societăți reprezintă o experiență din care poți învăța multe, dar în nici un caz nu-ți conferă o stare de beatitudine.

În ultimul interviu pe care mi l-a acordat George Maior a făcut două observații care au fost trecute cu vederea de analiști grăbiți să caute ofițeri acoperiți și conflicte cu CCR. Vreau să le reiau, pentru că le consider definitorii pentru mandatul său. Maior a spus că atunci când a preluat SRI exista o lipsă de atenție operativă pentru anumite Persoane. Cu P mare, ca să fiu în tonul întrebări mele, care a făcut referire la Voiculescu, SOV, Patriciu, șamd.

O lipsă de atenție pe care “am remediat-o destul de repede”, ca să-l citez din memorie. Și care în mod cert nu l-a făcut extrem de popular în rândul celor apropiați sau plătiți de aceste Persoane. Pe multe dintre ele, le veți regăsi în rândul celor care-l înjură. Fără nici o legătură, desigur, cu ceea ce am spus mai înainte. Aș extinde observația spunând că SRI și-a îndeplinit misiunea de a se uita în toate dulapurile cu schelete goale. Indiferent de titularul scheletului. Al doilea element interesant a fost menționarea frecvenței vizitelor partenerilor de peste Ocean. “M-am întîlnit de peste 10 ori cu șefii CIA și FBI” - în opt ani, am adăugat eu.

“Iar aceștia nu vin niciodată din considerente diplomatice”, a spus. George Maior a repetat, parcă vroia să nu lase nemarcat acest moment într-un interviu în care erau multe subiecte fierbinți.

Cred că acesta a fost cel mai frumos compliment pe care putea fi făcut ofițerilor SRI din subordine, o recunoaștere publică a meritelor profesionale, venită dintr-o sursă legitimă. Directorii CIA, FBI, MI5, MI6, BND, sau mai știu eu care, nu s-au întâlnit cu George Maior ca să discute de ultimele apariții editoriale sau despre viziunea sa despre lume și viață, ci s-au întâlnit cu directorul Serviciului Român de Informații pentru a evalua coperarea și acțiunile comune. V-aș îndemna să recitiți acel pasaj.

Un ultim motiv pentru care eu cred că George Maior ar trebui lăudat și nu înjurat este că atunci când ai în fruntea unei instituții a Statului un om politic capabil să se comporte în conformitate cu interesul României, trebuie transformat în exemplu. Pentru a impune un standard de normalitate și profesionalism într-un mediu marcat de prea multe ori de lipsă de cultură democratică și amatorism.