De ce are nevoie un astronom de talent literar | Istoriile lui Alex. Ştefănescu

De ce are nevoie un astronom de talent literar |  Istoriile lui Alex. Ştefănescu

Magda Stavinschi este unul din cei mai valoroși astronomi români din istoria acestei discipline. După 1989, a condus timp de cincisprezece ani Institutul Astronomic al Academiei Române.

 Participă și azi, ca membră a diverse organizații de specialiști în domeniu, la viața științifică internațională, scrie cărți despre astronomi și astronomie, continuă investigarea cosmosului în calitate de cercetător onorific al Institutului Astronomic al Academiei Române.

Am stat de vorbă, recent, cu Magda Stavinschi la o cafea și, în timp ce o ascultam, o și studiam, în calitatea mea de cercetător onorific al femeilor frumoase. Ce trăsături fine! Ce gesturi delicate! Cum poate o asemenea ființă fragilă să vadă – cu ochii și mai ales cu mintea – atât de departe în spațiul cosmic? „Universul fără margini e în degetul lui mic”, spunea Eminescu despre „bătrânul dascăl”. Pe urmele lui, spun și eu despre mereu tânăra doamnă Magda Stavinschi: universul fără margini e în degetul ei mic.

Dintr-un sentiment al continuității muncii științifice și din recunoștință față de înaintași, Magda Stavinschi a scris, printre altele, o carte despre Nicolae Coculescu, primul director al Observatorului Astronomic, încă de la înființarea lui, în 1908. Cartea începe cu o mărturisire emoționantă:

Ne puteți urmări și pe Google News

„Deschideam cu mulți ani în urmă, pentru prima oară, poarta Observatorului Astronomic. Ascuns printre coroanele seculare ale arborilor din Parcul Carol, părea să ascundă încă de la început misterele universului. Brâiele de cărămidă roșie care înconjurau clădirea păreau pentru mine trepte spre cer. Am pășit cu timiditate pe coridor și privirea mi-a fost deodată oprită de portretul unui domn impunător, cu capul pleșuv, dar cu obrajii împodobiți cu favoriți bogați, cum nu mai văzusem până atunci. Aflu că el [Nicolae Coculescu] este acela care a pus piatra de temelie a Observatorului, că el a fost cel datorită căruia generații și generații de studenți au putut afla câte ceva despre stele.”

Remarcăm imediat talentul literar al autoarei. Dar are nevoie un astronom de talent literar? Sigur că da. Nu poți înțelege și explica ceea ce descoperi în infinitul cosmic fără capacitatea de a trăi emoția explorării necunoscutului și fără aptitudinea de a te exprima. Mă gândeam de multe ori cu groază cum ar fi dacă ar face o călătorie pe Marte un om fără talent literar. La întoarcere n-ar putea decât să spună: „A fost extraodinar! A fost fantastic!” sau, cine știe, „A fost marfă!” Eminescu nu a călătorit în cosmos și totuși povestește întrun mod de neuitat drumul urmat de Hyperion către Demiurgos. „Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra cer de stele,/ Părea un fulger ne-ntrerupt,/ Rătăcitor prin ele.”

Am ascultat-o cândva pe Magda Stavinschi descriind peisajul cosmic pe care îl vede cu ajutorul telescopului și am rămas fermecat. În cartea consacrată lui Nicolae Coculescu (1866−1952), ea își folosește talentul literar pentru altceva și anume pentru a reconstitui viața unui om de valoare căruia societatea românească, așa nerecunoscătoare cum este, nici nu știe cât de multe îi datorează.

Ca să ajungă să-l cunoască pe ilustrul dispărut, autoarea procedează ca un detectiv, făcând investigații complexe, de la cercetarea unor arhive și până la intervievarea unor martori. Nu lipsesc presupunerile, deducțiile, comparările unor depoziții etc. Acțiunea de documentare este de multe ori ea însăși o aventură. Iată ce i se întâmplă Magdei Stavinschi când studiază, la una in secțiile Bibliotecii Naționale, documentele păstrate în 12 cutii de către George Fotino, nepotul lui Nicolae Coculescu:

„Le privesc cu teamă. Colbul așternut pe ele de peste șase decenii ascundea cu certitudine o comoară. Și speranțele nu mi-au fost înșelate. Timp de o lună de zile, pe o vară fierbinte, am scanat, în casa umbrită de arborii bătrâni din jur, tot ce am găsit: scrisori, documente, extrase din ziare, tot!

Într-una din ele, trimisă din Maroc în 1939, Pius Servien îi scria tatălui: «Nu uita să te speli pe mâini după ce citești scrisoarea. Aici avem de toate: paludism, dizenterie amibiană, epidemii dese de tifos» − la care mi se spune: «Fiți atentă: sunt viruși care rezistă și după sute de ani!»”

Autoarea monografiei scoate din „din negura de vremi” și figura extraordinarului fiu al lui Nicolae Coculescu, Pius Servien (pe adevăratul său nume Piu-Șerban Coculescu), stabilit de la un moment dat la Paris și profesor la Collège de France, estetician cu o impresionantă cultură științifică, mort prematur, la numai 57 de ani. Șerban Cioculescu ne spunea cu umor, nouă, celor care îi eram studenți în 1966, că numele său diferă cu numai o literă de acela al lui Șerban Coculescu!

Magda Stavinschi cercetează, la Paris, la urmașii lui Pius Servien, scrisorile adresate acestuia cu mulți ani în urmă de Nicolae Coculescu. Un savant către un alt savant. Dar și un om de caracter că alt om de caracter, cum rar mai pot fi întâlniți azi în viața publică românească.

Basarab Nicolescu, personalitate a lumii științifice contemporane, creatorul multidisciplinarității, numește pe bună dreptate, cu entuziasm, apariția cărții scrise de Magda Stavinschi „un eveniment”.