ANTIWAR (SUA),. Pentru a înţelege de ce este probabil să se răspândească războiul din provincia de nord-vest a Siriei, Idlib, poate fi util să ne gândim la zilele întunecate ale primului Război Mondial. Marea Britanie era singură, pe marginea prăpastiei. Multe ţări îi doreau succes.
Dar, cu Franţa, Danemarca, Olanda, Norvegia şi Polonia aflate toate sub cizma nazistă, nimeni nu a fost dispus să facă un pas în faţă cu un ajutor practic. Viitorul părea sumbru, motiv pentru care zvonurile privind o soluţionare negociată deveneau din ce în ce mai greu de ignorat. Însă apoi, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au intrat în război şi, brusc, Marea Britanie a avut cele două mari puteri industriale ale lumii de partea sa. Bâlbâielile au încetat.
De asemenea, Hitler era dornic de aliaţi, dar singurii cu care a putut veni au fost Italia, Ungaria, România şi Finlanda, toate puteri de rangul al treilea. Toate au eşuat în timp ce măcelul s-a intensificat, în timp ce Marea Britanie, SUA şi URSS au fost din ce în ce mai puternice. Cu alte cuvinte, nu contează doar câte arme şi soldaţi ai, ci câţi aliaţi - şi cine sunt acei aliaţi.
Acum să trecem pe repede înainte la Siria, optzeci de ani mai târziu. Damascul este izolat diplomatic în urma ostilităţii neîncetate a SUA. Dar, din punct de vedere militar, este invers. Nu numai că se bucură de sprijinul miliţiilor Hezbollah şi al celor loiale Iranului din Irak, dar a găsit şi un aliat important în Rusia post-sovietică. Înainte ca Vladimir Putin să intervină, în septembrie 2015, preşedintele sirian Bashar al-Assad era vizibil slăbit în urma unui atac jihadist finanţat de Statele Unite, Arabia Saudită şi celelalte monarhii petroliere ale Golfului arab. După aceea, situaţia s-a stabilizat şi apoi - spre furia Turciei, deoarece şi ea a sprijinit jihadul - a evoluat încet în favoarea lui Assad.
Acum este într-o poziţie analogă cu cea a Marii Britanii, înainte de jumătatea anului 1941. Nu duce lipsă de prieteni datorită apartenenţei sale la NATO. Însă nimeni nu îi oferă asistenţă militară, întrucât orice lider normal, de la Viena la Washington, este hotărât să stea departe de mizeria de la Idlib. Însă preşedintele Recep Tayyip Erdogan are nevoie de aliaţi înainte de a fi distrus şi, prin urmare, face tot ce îi stă în putere pentru a-i atrage pe ceilalţi. Până acum, evenimentele pot lucra în favoarea lui, motiv pentru care războiul este probabil să se răspândească.
Recomandările noastre
