Cred că se poate spune fără a greşi prea mult că Dan Şova a fost unul dintre politicienii care atrăgeau atenţia pozitiv cu vreo 4-5 ani în urmă. Vorbea bine, mai argumentat decât mesajul dat spre recitare de la partid; cu o mimică reflexivă care părea că ţinteşte dincolo de căpătuială; şi tânăr, într-un moment când oamenii începeau să caute cu insistență politicieni noi.

Cum a ajuns un politician să se consume aşa de repede şi să se compromită așa de spectaculos, deja nu mai este un mister.

Mai mult însă decât cazul în sine, felul în care Dan Șova și-a îngropat cariera politică este reprezentativ pentru generația de politicieni căreia îi aparține. 

Aroganță și orgoliu cât catedrala Mântuirii; capacitatea de a plăsmui minciuni solide cu cel mai senin zâmbet; sete de mărire egoistă, neapăsată de vreun crâmpei de viziune şi mai ales - după cum se vede - o poftă teribilă de îndestulare prin folosirea puterii. Toate păcatele politicii de după 89, transmise condensat către noii politicieni şi întrupate simbol în fostul ministru al Marilor Proiecte.

Căci este vorba de o întreagă generația compromisă, de politicieni tineri, care ar fi trebuit să-i înlocuiască pe liderii care au dominat politica de după comunism și care se îndreaptă acum, spre 70 de ani. Toată această generație politică tănără și-a irosit credibilitatea în scandalul general și s-a consumat prematur.

Înnoirea accelerată a clasei politice a fost probabil una dintre cele mai greșite idei pe care și le-a dorit publicul. Ideea își are rădăcinile în nevoia de a împinge în față, în ultimii 10 ani, a unor politicieni tineri (unii au confirmat, însă eșecurile sunt grandioase).

Așa a luat naștere după 2004, o modă cu tinerii politicieni, ca vedete de presă; şi aşa a apărut şi „școala de gândire”-  în rândul tinerilor din toate partidele - că a fi parlamentar și ministru la 30 de ani este ultima fiţă în materie de succes social, fără legătură cu pregătirea sau calitățile de lider. Ideea înnoirii clasei politice s-a înrădăcinat apoi în percepţia publică în timpul crizei economice, când partidele căutau să prezinte publicului o linie nouă de purtători de mesaj, ca soluție la deficitul general de încredere în politică ca urmare a suferințelor economice ale crizei.

Opinia că problemele clasei politice se rezolvă prin înlocuirea rapidă - fără alte criterii ale schimbării decât vârsta - a personajelor rodate cu personaje mai noi, a fost nu doar eronată, ci ne-a costat după cum se vede, încă o generaţie politică ratată.  Este ușor să-i judecăm pe politicieni vâzându-i aşteptând în șir indian la primirea de cătușe, dar și noi, ca electorat răspundem de eşecul lor ca produs al votului nostru. Amintesc că era subiect de senzație prin 2008, că minstrul Justiției fusese învins la voturi, în Parlamentare, de contracandidatul său cu dosar penal pe rol (și ulterior condamnat).

Cât despre politică de resurse umane din partide, nu se poate spune decât că este subminată cu consecvență chiar din interior. Specialiștii sunt promovați politic, nu pe competență; singurele criterii fiind contribuția financiară și voturile aduse. Este adevărat că politica este un joc practic: degeaba am eu ide și sunt un profesionist decent, dacă sunt un bâlbâit, fără nicio priză la public.

Dar partidele uzează abudent de cinism în promovare internă - folosind exclusiv criteriul loialității întăresc spiritul de haită. Așa speră să suplinească costul de încredere publică pe care îl produc politrucii tunşi periuţă şi divele botoxate din birourile ministerelor si agențiilor publice pe două căi: prin aportul la puşculiţa partidului pe care îl returnează cei promovați în instituţii și pe certitudinea controlului jocului politic - prin faptul că „mi-am pus omul unde trebuie”. 

Așa politica devine o aritmetică retardă cu pungi distribuite votanților la momentul oportun astfel că oamenii calificaţi se ţin departe şi privesc la partide şi la sistemul public ca la un experiment social sortit eşecului.

Şi totuşi, ce este nou?  Nou este că ne aflăm în situația în care după ce am așteptat ca o generație politică nouă să schimbe obiceiurile disprețuite ale politicii de 25 de ani, constatăm că și politicienii tineri sunt la fel. Peste toate se așterne dezamăgirea și neâncrederea, iar din acestea nu crește nimic.

Cautând să înţelegem ceva din tragedia comică a căderii clasei politice din ultimele luni, în care Adrian Năstase este figura reprezentativă a establishmentului care a dominat România de 25 de ani, iar Dan Şova reprezintă noua generaţie care şi-a ratat idealurile politice, tragem concluzia către tineri că, înainte de intrarea în politică să aleagă: politica ori banii.

Cele două nu mai merg amestecate, cum cu o candoare ipocrită s-a încercat în ultimii două decenii. Iar publicul deşi nu are instinctiv nicio încredere în telejustiţie, este cel mai mult enervat de ideea că-i luat de prost când cineva mai încearcă să-l convingă că amestecarea politicii cu banul este firească.