Irina Stroe: Domnule Dan Puric, așa am ales să pășim pe a 2-a treaptă a călătoriei noastre întru cuvânt. Cu Mircea Vulcănescu lângă noi, cuvântând din veacul său. Cărarea postului pe care pășim ne așteaptă la capăt cu vestea pogorârii Dumnezeirii prin Fiu, lângă Om, Nașterea lui Hristos.

Dar după această clipită de bucurie retrăită an de an (cât de curat și de just ar trebui a fi trăită etern, nu doar la răspântia trecerii dintre ani) pornim pe drumul Golgotei, cu pruncul Iisus schimbându-și veșmântul în zeghe. Ne reîntâlnim, în primordial cerc, cu Iubirea într-o plămadă pe care doar Hristos o putea aduce în lume. Iubirea încapsulată în răbdare, iubirea jertfelnică. Timpurile noastre sunt oarecum similare altora, însă există un Ceva al vremurilor. Un Dar și o Jertfă totodată. Războaiele nu se mai duc doar cu arme pe care ochiul fizic le vede, focul nu mai izbucnește numai din bombe și țevi, nu…astăzi războiul ne-văzut este mai acut decât primul, plantat discret în fața Scenei. Bate toaca cugetului și a conștiinței mai sfredelitor decât oricând, se cer de la Pământ și de la Cer români care știu să construiască lăuntric în taină, fără zgomot. Ne e sete de redresarea la nivel celular, prin purtarea mai departe a chipului hristic al bobului de grâu, a mesajului trecutului pentru prezent.

În partea I a dialogului nostru, povesteați despre cartea „Bătălia de la Jiu”, avându-l autor pe fiul generalului Ioan Dragalina, comandorul de marină Virgil Alexandru Dragalina. Mărturie despre generalul care văzând situația disperată atunci când inamicul a străpuns apărarea română prin trecătorile Vulcan și Lainici, a scris în carnetul său personal: „Câte și câte idei negre nu mi-au trecut prin cap, tulburându-mi mintea. Capul sus, Dragalina! Nu te lăsa sclavul gândurilor rele. Cu trupe multe oricine știe să lupte. Arată că știi și cu puține să faci mult. Încrede-te în Dumnezeul părinților tăi și în steaua ta ce întotdeauna te-a luminat. Doamne, fii cu mine!”. A primit Ordinul Mihai Viteazul de la regele Ferdinand, iar când și-a simțit sfârșitul aproape, a fost împărtășit și a lăsat ultim cuvânt: „Îndreaptămă cu fața spre Banat. Tu să le spui că am murit cu ei în gând!”. Deși este o carte evocând trecutul, se aduce la lumină adevărul istoric și repune pe caldarâmul conștiințelor întinate de astăzi, Cinstea numelui de fi Român. De ce este o Altfel de carte, un manuscris și o epistolă peste veacuri, totodată?

Dan Puric: Oportunitatea Marii Uniri a fost una istorică, dar forța ei a fost una transistorică! Despre această tainică și invincibilă forță vorbește „Bătălia de la Jiu”. În aparență anacronică și doar de strict interes specific militar și istoric, această carte a apărut imprevizibil și ingenuu, într-o lume bolnavă de uitare, ca o floare în plină iarnă, conștientă că nu are mult de trăit, dar cu credința de nezdruncinat că-i va aduce aminte iernii, că după ea urmează primăvara.

La prima impresie, o carte de nișă, ce nu are nicio șansă să supraviețuiască într-o lume a infinitelor dezbateri, menite parcă să oculteze definitiv adevărul istoriei, a acelei cinice diversiuni continue ascusă sub masca perversă a reinterpretării critice, a rătăcirii conștiinței românești a bieților tineri în jungla manualelor alternative, menite programat să pulverizeze perspectiva creștină a neamului nostru către sine și, în același timp, către veșnicie, în infinite puncte de vedere, ce-și propun, prin numărul imens și agresiv, să ne redefinească ființa în abisul unei jalnice mediocrități. Și poate de aceea, cititorul de azi, reeducat și formatat, cu percepția scurtă a lumii de acvariu, ce-l înconjoară, va avea reflexul „legitim” s-o închidă imediat, considerând-o neinteresantă, vetustă și venită dintr-o lume moartă, care nu-l interesează. Reacție firească a unui om, care provine dintrun popor ce, timp de decenii n-a mai fost crescut și educat în spiritul Adevărului și al Demnității, cu sufletul îndreptat spre Dumnezeu, ci doar în spectrul halucinant al supraviețuirii, al goanei haotice, cumplite și înstrăinante, al interesului strict personal, având ca cer doar neantul ideologic și care, din imperiul reflexelor pavloviene, la care fusese condamnat, s-a prăbușit cu conștiința anesteziată, în lumea de azi, drogată de visul „emancipării” cu orice preț, chiar și cel al ștergerii propriei identități, al cărei tineret agonizează în lumea virtuală a erei digitale. Acest popor, repet, este pedepsit în a nuși mai recunoaște și trăi Marile Înălțimi Sufletești, pe care i le-a oferit istoria de-a lungul veacurilor!

O lume contemporană excedată, parcă, genetic și congenital, de măreția ontologică a trecutului glorios, ce i-a însemnat ființa în rărunchii unei veșnice crucificări. Numai astfel se explică cum la un an Centenar, România Mare a fost celebrată de români mici. Un soi de imensă depărtare sufletească între cei de atunci și cei de acum, pe care timpul scurt istoric nu are cum s-o legitimeze, a atrofiat organica vibrație a românului de azi către povestea trecutului său. Oameni de o tulburătoare credință și putere sufletească! „Cifre” anonime, care, pentru o clipă, își deschid mantaua militară la piept, ca astfel, glonțul inamic să le găsească inima, lumânarea lor de veci pe care n-o va stinge nimeni. „Cifre” anonime, care au apărat cu viața la baionetă, pământul sfânt al țării lor! Să vezi, citind, cum din răceala aparentă a documentelor militare, curge atât de mult sânge nevinovat românesc, cerânduși dreptul la viață, precum iarba răsărită printre lespezile de cimitir. Cartea aceasta mică, plină de informații de arhivă militară și date istorice, ascunde o cutremurătoare ereditate morală, dată din neam în neam, care țâșnește din când în când ca un gheizer, prin molozul istoriei, aducând la suprafață curățenia sufletească a fibrei românești.

Veți vedea în ea, citind-o cu atenție, mai multe bătălii, nu una singură. Cea vizibilă, cu inamicul puternic și sfidător, dar și cu cea degradantă, de tip degenerativ, cu inamicul invizibil din interior. Bătălia tăcută, sinistră, cu acele suflete mici, fricoase, oportuniste și meschine, care atunci, ca și acum, dezertau din sfânta condiție de român, la ceas de cumplită încercare pentru țară.

„Voi fi fără milă, ascultați ofițeri de orice grad și soldați, voi fi fără milă, față de aceia care se uită înapoi, în loc să se uite înainte, față de aceia care părăsesc rândurile și fug din fața inamicului!”. Această tărie fulger a unei binecuvântate intoleranțe în fața oricărui fel de dezertare este, în fond, radicalitatea forței morale ce iese din teacă la vremuri de cumplită restriște! Așezați la hotarul României distruse de atunci, această sfântă intransigență și veți vedea de unde s-a născut acel divin imperativ românesc, ca un strigăt al unui întreg popor către eternitate, „PE AICI NU SE TRECE!”. Această tărie fulger a unei binecuvântate intoleranțe în fața oricărui fel de dezertare este, în fond, radicalitatea forței morale ce iese din teacă la vremuri de cumplită restriște!

Ce oameni a avut acest neam, ce români a avut această Românie, atât de blamată și de distrusă astăzi?!

 

Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”

„Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecţi? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”

Părintele Iustin Pârvu

Te-ar putea interesa și: