Şi mi-a zis: «Tinere, felicitări pentru recital! Iar pentru Mephisto Waltz nu-ţi face probleme. Din ăştia ca dumneata, care se aruncă cu capul înainte, ies cîteodată mari pianişti. Din ceilalţi, niciodată». Dacă-ţi iei prea multe precauţii nu poţi să fii artist. Trebuie să rişti. În tinereţe, am simţit dorinţa de a risca total. Dacă n-aş fi făcut-o, n-aş fi ajuns să mă cunosc pe mine. Trebuie să-ţi cunoşti limitele. Una dintre revanşele mele terestre este chiar faptul că au fost nişte cronicari, pe care nu i-am cunoscut niciodată, care au spus despre mine că sînt apt de orice risc pe scenă. După concursul de la Montréal, de pildă, cineva a scris că la finalul din Ceaikovski am luat un tempo care era extraordinar de riscant şi prezenta pericol de moarte pentru concertist. Dar că cei care se aşteptau ca această moarte să aibă loc au fost decepţionaţi.” „Dar pînă unde se poate întinde îndrăzneala asta în artă? N-aţi simţit niciodată că se plăteşt scump?” „Nu există limite în artă – un artist poate să încerce să urce pe orice înălţime, dar trebuie să accepte consecinţele. Totul se plăteşte. Dacă aripile lui sînt prea fragile, uneori se arde. Ştiu artişti care au gafat pe scenă din prea multă îndrăzneală şi nu şi-au mai revenit, n-au mai avut curajul să o ia de la capăt. Aşa cum ştiu că la un concert de la Paris, după partea întîi a recitalului, Michelangeli s-a ridicat şi a plecat fără să mai cînte şi partea a doua pentru că a simţit porbabil că nu mai poate să ţină şi în partea a doua altitudinea şi tensiunea din prima parte. A preferat să se retragă. Am simţit de multe ori în viaţă că nu mai pot părăsi o anumită cotă interioară, că există o înălţime-limită de la care nu mai pot abdica. Şi lucrul ăsta s-a plătit cu multe neplăceri pe care viaţa mi le-a adus pe tavă. Celibidache spunea lucrurile astea mult mai simplu şi mult mai bine: «Lumea nu merge după principiile mele». După ce ai trăit cîntînd la mari intensităţi, reîntoarcerea la viaţa de zi cu zi e ca nuca-n perete. Cel mai greu moment e cînd rămîi singur după concert. E ca o cădere, un vid periculos, eşti tu fără tine, exact cînd ai mai mare nevoie să fii cu ceilalţi. Ţin minte că eram odată la Sibiu, la hotelul Römischer Kaiser, singur după un concert, şi mîncam la restaurant salam cu mazăre, fiindcă altceva nu se găsea. A fost unul dintre cele mai triste momente ale vieţii mele, cînd am simţit singurătatea ca pe o greutate care mă striveşte. Abia mai respiram. Dar sînt şi oameni care au darul de gusta şi viaţa astalaltă sau mpcar se prefac că-l au, de dragul celor din jur. Uneori, am avut şi eu talentul ăsta. Unora le-a fost foarte greu să aibă de-a face cu mine, pentru că am reuşit de-a lungul vieţii mele să dau impresii extrem de contradictorii, în funcţie de ceea ce trăiam la momentul respectiv. Unii m-au văzut căpcăun, alţii un tip extrem de terestru, unii un spiritual, alţii un arogant sau fraier. Ca să revin, însă, la întrebare, nu există limite, dar artistul total nu există, căci nu ar putea sfîrşi decît în eşec. Nu poţi fi la concurenţă cu Dumnezeu, cel mai mare artist, dacă vrei să rămîi întreg. Eu am găsit o valoare la care ţin foarte mult, smerenia, care în artă e un exerciţiu fundamental. Smerenia te ajută să vezi miracolul. Fără ea nu se poate…Paradoxul e că tocmai sfiala asta, smerenia îţi dau în muzică un curaj nebun.”

 

Aşa curge, fără fisură, fără nici o scădere a intensităţii şi fără nici măcar un rînd plictisitor ori artificial, „Lumea în Si bemol”, cartea-convorbire dintre jurnalista Dia Radu şi pianistul Dan Grigore. Titlul a venit de la o remarcă pe care profesoara Cella Delavrancea a făcut-o, la un moment dat, elevului ei Dan Grigore: „Dragă, eu aud lumea în Si bemol”. Este, cum adaugă Dan Grigore, tonalitatea în care au scris Mozart, Beethoven şi Brahms, o tonalitate cuprinzătoare, plurivalentă, dar în acelaşi timp senină, cumva de deasupra: „să auzi lumea în si bemol, înseamnă să ai auz absolut.” Sigur, nimeni nu se îndoieşte de auzul muzical al lui Dan Grigore. În plus, fac parte dintre cei care nu se îndoiesc nici de auzul său civic. Ceea ce frapează, însă, în această carte, este că marele pianist are un auz absolut nu doar pentru muzică (fapt supra-dovedit) sau pentru cetate, ci şi pentru destin. Pentru propriu-i destin. Cultivat şi inteligent, alert, uneori intransigent, alteori îngăduitor, provocator, căutînd mereu un adevăr mai presus de fapte, dînd faptului de viaţă nobleţea sensului artistic, dînd marilor întîlniri ce-i al lor şi micilor întîlniri ce-i al lor, Dan Grigore îşi povesteşte viaţa ca şi cum ar cînta, în mare formă, Concertul nr. 1 de Ceaikovski. Compus, de altfel, în si bemol minor…