Iată-l acum pe acelaşi Nicolae Şt. Noica omagiind, tot la Cadmos, suta de ani de la înălţarea Palatului Camerei Deputaţilor pe Dealul Mitropoliei (1908), într-un album elegant şi util („Palatul Patriarhiei. Personalităţi şi semnificaţii din istoria construcţiei sale“, ediţie îngrijită de Stelian Ţurlea) în colaborare cu Peter Derer şi Cristina Ţurlea. Prefaţa îi aparţine Preafericitului Daniel, Patriarhul României, care notează cu tâlc: „Desigur, nu trebuie uitat nici faptul că edificiul preşedinţiei României, Palatul Cotroceni, se află situat tot în incinta unei foste mănăstiri, ctitorită de acelaşi domnitor Şerban Cantacuzino, care a ctitorit şi mănăstirea din Dealul Mitropoliei, iar clădirea Universităţii din Bucureşti şi a Cercului Militar Central se află şi ele pe locul unor foste mănăstiri“.

Istoria clădirii coboară în ianuarie 1890, când G.Gr. Cantacuzino, preşedintele Camerei Deputaţilor, îi prezenta ministrului de interne intenţia construirii unui palat special pentru aceasta. După inerentele tribulaţii, lucrările se vor desfăşura între 1906-1908, 1911-1913 şi 1914-1916, cu meandre realmente captivante. Eroii se numesc Dimitrie Maimarolu (1859-1926, care a proiectat şi realizat clădirea Cercului Militar, fiind şi autorul proiectelor pentru Bisericile Armenească, Silvestru, Sf. Haralambie din Turnu-Măgurele ş.a.), inginerul Robert Effingham Grant (primul antreprenor, directorul general al Societăţii Române de Construcţii şi Lucrări Publice, sub conducerea căruia se ridicaseră Palatul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Teatrul Naţional din Iaşi ş.a.), Ştefan Burcuş, al doilea antreprenor, dar mai ales inginerul George Constantinescu, proiectantul lucrărilor în beton armat.

Rămâi stupefiat în faţa reproducerii de la pag. 13, unde o fotografie din revista londoneză „The Graphic“, 16 ianuarie 1926, îi reuneşte pe câţiva dintre „Pionierii pe calea progresului, 1900-1925“, iar Gogu Constantinescu figurează alături de Einstein, Kelvin, Graham Bell, Edison, Marconi, Marie Curie…! Cu o viaţă demnă de-o monografie (alta decât cea din 1966), Gogu Constantinescu (1881-1965) a realizat planşeele de beton armat ale fostului Minister al Lucrărilor Publice (actuala Primărie a Bucureştilor) şi ale Palatului Bursei (azi Biblioteca Centrală de Stat), a făcut primul pod de beton cu grinzi drepte de 16 metri deschidere în Parcul Carol, la Expoziţia din 1906, şi-a pus semnătura pe Arenele Romane din acelaşi parc, precum şi pe Cazinoul şi Moscheea din Constanţa – totul la vârsta de 25-27 de ani ! Fireşte că va intra în conflict cu autohtonul, nemuritorul amestec de invidie, suspiciune şi rea-voinţă, demisionând în 1908 de la Stat, înfiinţând societatea „Beton şi Fier“ (a făcut poduri peste Siret, la Brăteşti, Răcăciuni, Adjud, Dolhasca ş.a.), plecând în 1910 în Anglia, unde face carieră în sonicitate, inclusiv în domeniul militar, pentru a fi, desigur, omagiat la 60 de ani de Academia Română, taman în 1961. Tipic, nu-i aşa?

E savuroasă – şi la fel de tipică – toată povestea de la pag. 50-56, care începe cu neîncrederea ministrului de finanţe Emil Costinescu faţă de puştanul de 27 de ani care visează să facă din beton armat ditamai palatul. Ca să-l convingă că nu se va dărâma, Gogu Constantinescu umple cu sute de saci toate spaţiile goale (scaune, coridoare, loji, planşee) plus încă 50% greutate, ceea ce-i va convinge definitiv pe sceptici. Finalul? Costinescu îl invită la dejun în vila lui din Sinaia, unde-i propune să-i facă un viaduct din beton armat pentru canalul de apă. „I-am răspuns, scrie inginerul, că ar fi mult mai frumos dacă ar face arcele… din piatră, care se găsea chiar la faţa locului…“.

Cu detaliile istoriei (instalaţiile electrice sunt semnate AEG, faţadele sunt din piatră de Nămăieşti şi Karnak-Bulgaria, proiecte, finanţare, mortarul Portland pentru izolare etc.) şi frumuseţea iconografiei vă veţi delecta Domniile Voastre. Eu rămân cu gândul la zecile de busturi ale marilor oameni politici care au făcut România (de la Kogălniceanu, Goleşti, Cantacuzini şi Brătieni, la Maiorescu şi Spiru Haret) ce decorau sala de şedinţe a Camerei, vestibulul şi sala de regie, şi care – toate – au fost distruse de comunişti în 1948. Erau făcute de Karl şi Fritz Stork, Oscar Spaethe, Ernest Dubois, Ion Jalea, Oscar Han…