Mă uit cu nostalgie la „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri”, de Constantin Argetoianu, volumele editate de Stelian Neagoe în 1991 la Humanitas, cu care începea suita de reevaluări ale prejudecăţilor noastre în ce-l priveşte pe acest personaj fabulos, talentat şi „odios” deopotrivă.
După vreo zece volume de memorii, Stelian Neagoe avea să ne ofere, începând cu 1998, încă nouă tomuri din „Însemnările zilnice” ale aceluiaşi controversat, duşmănit, admirat, dispreţuit, lăudat şi temut politician pe care legionarii nu au reuşit să-l omoare în noiembrie 1940, dar pe care comuniştii l-au exterminat la Sighet în 1952.
Ce ştiam despre el (1871-1952)? Că a avut o biografie politică de un eficient cameleonism, că era un hedonist cinic, mercantil, fariseic, dar înzestrat cu o privire sarcastică necruţătoare şi cu o lipsă de scrupule infailibilă în balcanismul „neantului nostru valah”. Un creuzet de delicii sadice, cu un stil evocativ de muşcătoare sagacitate. Temperament flegmatic, politician de cabinet, vulpoi ultraversat, dotat din plin cu maliţie veninoasă, cu har negociator, egoism nepăsător şi patriotism filogerman, marcat o viaţă de hipnoza „regimului de mână forte” (esenţial, după el, în spaţiul mioritic), trecând nonşalant de la conservatori la liberali, dinspre averescani şi ţărănişti către carlismul de cea mai tare speţă. Ministru de justiţie în guvernul Averescu şi şeful delegaţiei României la pacea de la Buftea, 1918, ministru de finanţe şi interne în 1920 (când sugrumă greva bolşevică, pentru ca în 1921 să-i aresteze pe socialişti), ministrul liberal al domeniilor în 1927, dedicat lui Carol al IIlea în 1930 şi ministru de externe în 1931-32, ministrul industriei şi comerţului în 1938, prim- ministru în 1939, consilier regal, preşedintele Senatului, plecând în Elveţia în 1944 şi revenit uluitor în ţară în 1946, probabil în speranţa că va putea schimba cumva lucrurile pe lângă Petru Groza şi sovieticii lui.
La o aşa biografie fascinantă - aşa har diaristic. Cele nouă volume de însemnări zilnice (al zecelea, ultimul, aud că stă să apară) merită o exegeză pe măsură, care să lase în plan secund conjuncturile politice, devierile oportuniste şi parte din verdictele vitriolante, în favoarea examinării ansamblului uman, a cazuisticii savuroase, anecdotei miezoase şi a celor etern-româneşti.
Deocamdată, să spunem că volumul nouă cuprinde anul 1941, 21 aprilie-31 decembrie, fiind în cea mai mare parte un inedit jurnal de front, cu scrupuloasa notare a mişcărilor aliaţilor, ale naziştilor, Wehrmachtului şi armatei antonesciene (cu o limpede aversiune pentru Ică Antonescu), ale diplomaţiei, ofiţerimii şi high life-ului autohton, cu cazul Hess (care-l obsedează), cu provocările ucigaşe de neiertat ale comuniştilor basarabeni, dar şi cu condamnarea atrocităţilor antiiudaice, cu italienii mussolinieni catalogaţi de „macaronari” , cu un mareşal Pétain acceptat ca „vajnic om de stat”, cu blamarea autonomismului şvabilor bănăţeni (întemeiat hitleristic), condamnarea legionarilor simişti (pilduitor dialogul cu Mihai Popovici din 13 iunie, cu maniera de direcţionare a energiilor tinere către patriotismul creator, nu către anarhia paralizantă) sau cu dosarul masoneriei : „Am parcurs volumul publicat de un anume Toma Petrescu, Conspiraţia Lojilor, scrie Argetoianu la 16 iunie. O ignominie. Pune în sarcina Masoneriei Naţionale prostiile şi porcăriile Marelui Orient. Face cu noi şi cu evreii din Marele Orient o salată în care nu se mai cunoaşte nimic. Nu găsesc nici pe Goga, nici pe Gh. Brătianu, nici pe Ică Antonescu. În România, Masoneria a fost o caraghioasă imitaţie din străinătate, dar fără vlaga sau scopurile de acolo. Noi, câţiva, am intrat în ea ca să putem servi ţara printr-însa în ţările occidentale, unde era într-adevăr o forţă...”.
De adăugat alaiul anecdotic, cu Nichifor Crainic numit la Sofia „bulgar genial”, cu soţia lui Vasile Marin „ovreică din Dorohoi declarată ariană de onoare”, cu Rioşanu care l-a scăpat de legionari, Rebeliunea direcţionată de „Grozea, omul Moscovei” - şi câte altele.
Peste toate, cum bine notează Stelian Neagoe, „un patriotism robust şi patetic, presărat pe alocuri cu amărăciune şi gânduri negre”. Cum altfel?
Recomandările noastre
