De la un timp, totuş i, am senzaţia că balanţa se înclină. Tot mai multe şedinţe de degustări simandicoase în high-life, concurenţă tot mai elegant- acerbă între pieţele italiană, franceză, hispanică, basarabeană, tot mai multe magazine specializate, cărţi de toate calibrele, atlase, emisiuni TV ş.a.m.d., totul indică un spor notabil şi binevenit de alfabetizare întru rafinamentul gastro-oenologic.

În context – că tot suntem la vremea culesului şi-a pregă tirilor pentru Sărbătorile de Iarnă – Editura Vremea tipăreşte cartea „Lumea vinurilor. Vinurile lumii“, de Mihai Macici (nepotul generalului?), nume din elita oenologiei româneşti, cu peste patru decenii de activitate la Pietroasa şi Valea Călugărească (inclusiv director ştiinţific), zece ani secretar general al Oficiului Naţional al Viei şi Vinului, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

Un sumar depliat ca un evantai seducător. De la compoziţia, calitatea, păstrarea şi servirea vinurilor până la soiurile de struguri cultivate în vreo 40 de ţări din Europa, America, Asia, Africa, Oceania, Australia şi Noua Zeelandă, trecând prin vinurile Moldovei (Cotnari, Iaşi, Huşi, Nicoreşti, Dealurile Bujorului şi Vrancei), ale Munteniei şi Olteniei (Dealu Mare, Pietroasa, Ştefăneşti, Sâmbureşti, Drăgăşani ş.a.), prin Târnave, Alba-Iulia şi Lechinţa, prin Miniş, Crişana, Recaş, ca şi, desigur, prin Murfatlar, Medgidia, Niculiţel, Măcin şi Oltina. Plus, fireşte, Cricova, Vulcăneşti, Cahul, Taraclia ş.cl.

Notez iute (şi intens nostalgic), în speranţa de-a vă trezi interesul.

E posibil ca latinescul „vinum“ să provină din rădăcina sanscrită „vena“, care înseamnă „iubit“. Logic. Louis Pasteur e cel care a dezlegat misterul modului de formare a alcoolului din vin, savantul francez fiind el însuşi producător viticol în via sa de la Arbois. Precis că ştiţi că mâncărurile grele, cu gusturi puternice, se asociază cu vinurile roşii cu constituţie bogată, în vreme ce carnea de vită sau porc, de miel şi pasăre se stropeş te cu vin roşu uşor, peştele merge cu alb rece, dulcele merge la desert, vinurile taninoase se înfrăţ esc cu brânzeturile tip Camembert sau Roquefort etc. Dar nu strică să ne amintim că ţuica nu poate fi decât de prune, restul – pere, mere, caise, cireşe – fiind rachiuri. Tot aşa, coniacul nu-i decât cel produs în regiunea franceză Cognac, restul fiind vinars ori brandy, după cum şampania propriu-zisă nu-i decât băutura produsă-n Champagne, restul fiind vin spumant!

De aici picăm direct în tandreţ uri cvasi-erotice. Un vin poate fi „delicat, fin, suav, tandru, vioi, ferm, generos, viril, aspru, dezechilibrat, licoros, inexpresiv…“ în total vocabularul vinului conţinând 40 de termeni la 1779, apoi 250 în 1955, iar în 1972 nu mai puţin de 450 de cuvinte! Cât despre verbul a degusta, el apare, minunatul, abia în 1813, într-un text oficial semnat de Napoleon.

Trecem apoi prin soiurile de import (Riesling italian, Sauvignon, Pinot, Chardonnay, Traminer, Cabernet, Merlot, Muscat Ottonel ş.a.) pentru a ne împieptoşa cu sortimentele autohtone, de la Feteasca neagră, Grasa de Cotnari, Galbena de Odobeşti la Busuioaca de Bohotin, Negrul de Purcari, Băbeasca neagră, Tămâioasa ş.a. România are 37 de podgorii cu 123 de centre viticole, plus 40 de centre independente, situate în afara podgoriilor. N-ar fi rău, dacă nu ne-am împotmoli atâta în netrebnicia, febra distructivă, inconstanţ a şi improvizaţia care ne caracterizează. O vie e (cât) o viaţă, ca şi pădurea, îmi spunea cu amar profesorul Aurel Popa, cel care a păstorit zeci de ani staţiunea craioveană Banu Mărăcine. Ce distrugi azi nu se reface decât în decenii.

Mihai Macici îl citează în final pe Baudelaire: „Dacă vinul ar dispă rea din producţia omenirii, cred că s-ar produce în sănătatea şi inteligenţ a locuitorilor planetei o absenţă mult mai înspăimântă toare decât toate excesele de care e făcut răspunzător“. Păi, nu?