În decembrie 1989, Toma Roman Jr. (fiul scriitoarei Adriana Bittel și al profesorului de științe politice Toma Roman) avea 14 ani.
Estimp, a absolvit în 1994 Istoria la București, din 2005 e doctor în istoria economiei la ASE, face gazetărie și ce s-a gândit el? Ia să-i tragă niște interviuri despre Ceau șești cu Iosif Banc, Camil Roguski, Emil Bărbulescu și Serghei Mizil, cu Vasile Bărbuleț, Ștefan Kostyal, arhitectul Alexandru Budișteanu, colonelul Voicu Zdrenghea și Toma A. Toma (cel care știe detalii despre arestarea lui Ceaușescu din 1936).
Așa s-a închegat volumul „Ceaușescu văzut de aproape”, apărut la Curtea Veche în ianuarie, când posacii nostalgici ceaușiști încă oftau pe la Ghencea, deși Ceaușeștii ar fi murit cu noi toți de gât în decembrie ’89, ne-ar fi dus cenușa direct la canal, ar fi pus tunurile pe Transilvania și, în general, ar fi spulberat România în numele megalomaniei lor paranoice!
Nu aflăm cine știe ce chestii șocante. Ceaușescu era o jale umană frustrată la modul grotesc, nici rural, nici urban, un soi de submahala împăienjenită de sărăcie, bâlbâială, umilințe de calfă cu patologie marxist-leninistă. Un bolșevic primitiv, complexat, dictatorial și răzbunător cât încape, iute la minte, fără scrupule când era vorba de acumulat putere, mare sforar la interne și îmbârligător la externe. Un carnasier elementar, pentru care fobia maghiară și rusofobia au func ționat la fix, adică atâta cât era necesar pentru propriul cult al per sonalității. Cine mai crede că delirul lui de grandoare se confunda cu patriotismul, că planurile de autonomie în CAER și excepție în pactul de la Varșovia erau altceva decât patosul discreționar al curcanului în ograda amenințată de cvasidemocrația păsăretului estic aburit cinic și mercantil de fâlfâitul apusean - dă dovadă de-o în duioșătoare, dar culpabilă credulitate.
Bun. Ce aflăm de aici? Hâtru și sarcastic, Iosif Banc ni-l aduce pe Ceaușescu în 1958 în uniformă de general, „dur încă de atunci”, un „patriot desăvârșit” care, totuși - culmea! -, dărâma biserici, anula regiuni rurale, destrăma țesutul urban specific și sugruma cultura, adică însăși ființa națională - și care „manglea piesele de șah de pe tablă”, iar „la vânătoare, lua din ce pușcam eu și-și punea în grămada lui”. Ei bine, nimic nu mi se pare mai semnificativ pentru psihologia complexatului agresiv Nicolae Ceaușescu decât această practică nenorocită care în copilăria mea se numea „oftică”. Neputința de-a te accepta învins, de a te judeca și supune normal în tiparele regulilor - unanim și tradițional stabilite - ale jocului. În plus, Ceaușescu „era total subordonat” Elenei Ceaușescu, „supus sub picioarele ei”. Toată lumea e de acord că, până prin anii 70 și ceva, Ceaușescu încă mai era sensibil la opiniile specialiștilor competenți, pentru ca mai ales după 1977-’78 să devieze definitiv sub țățismul veninos, cretin și răzbunător al Elenei.
„Voia un turn de televiziune mai mare decât cel de la Ostankino din URSS, care să fie amplasat undeva în locul crematoriului uman de la stația Tineretului”, spune Alexandru Budișteanu. (Lasă că academicienii noștri au astăzi cam același plan, cu un Pantheon - culmea ridicolului...) „Tot din Coreea îi venise ideea să facă un arc de triumf mai mare decât al lui Kim”.
Dacă de la Iosif Banc aflăm detalii despre doctorul Abraham Schechter, medicul curant al Ceaușeștilor, sinucis ori defenestrat de Securitate în 1973 fiindcă observase deviația mentală a pacientului principal, ori că (ecou al „halatelor albe” staliniste?) era agent Mossad (oricum, fiul doctorului a fost lăsat sa emigreze în Israel „cu toată mobila și averea pe care o deținea”), de la colonelul Vlaicu Zdrenghea aflăm de planurile lui Pleșiță de a compromite exilul românesc amestecând printre disidenți „romi cu preocupări infracționale, hoți, plevușcă”, laolaltă cu ofițeri acoperiți precum ziaristul sportiv Ion Bocioacă („Eugen Barbu și Marga Barbu primeau pașapoarte de la noi cam când voiau ei. Vadim avea pașaport de serviciu”), pentru ca Toma A. Toma să ne descrie în 1936 „un deținut care se plimba la braț prin curte cu directorul pușcăriei”: era Emil Bodnăraș.
Asta ca să nu mai spun de „partitura” lui Ștefan Kostyal despre relația Militaru-Iliescu-Ioniță-Brucan-Hortopan-Bejan-Radu Nicolae și decembrie 1989...
Vorba ceea: „noi să murim sănătoși, că-n rest le ducem pe toate...”!
Recomandările noastre
