Documentarele despre Bucureşti mi-au dat prilejul să îl cunosc pe arhitectul Constantin Joja, fratele lui Athanasie Joja, fost ministru al învăţământului şi fost reprezentant al României la ONU. Nu ştiam că era autorul unui proiect de catedrală patriarhală. Am aflat peste un deceniu de la părintele Stăniloae. Făcuseră amândoi parte din grupul de clerici şi mireni Rugul aprins care se aduna la Mânăstirea Antim, grup căruia i s-a intentat un proces, în 1958, soldat cu multe condamnări şi nenumăraţi ani de închisoare. Atunci a intrat în puşcărie şi părintele Stăniloae. Arhitectul Constantin Joja a scăpat datorită poziţiei şi intervenţiilor fratelui său.

În acelaşi context l-am cunoscut şi pe profesorul George Potra, cel mai mare istoric al Bucureştiului. Trecând împreună prin Piaţa Revoluţiei de azi, l-am auzit: „Dacă ai şti cât s-a luptat Patriarhul Justinian ca să scape de dărâmare biserica asta, Kretzulescu, ameninţată de aşezarea ei lângă Comitetul Central, Sala Palatului şi blocurile din incintă construite în 1959…!”.

Textele documentarelor le înregistram cu actorul Dinu Ianculescu. Poet, om cu o frumoasă cultură, de o politeţe caldă, frecventase după război câteva cenacluri literare clandestine. Îmi enumera foşti legionari deveniţi versificatori comunistoizi şi autori care, după ce îi aşteptaseră pe americani, ajunseseră prozatori realist-socialişti; îmi povestea cum îl întâlnise pe Dan Botta, în 1957, profund afectat de afrontul revistei clujene „Tribuna” de a-i răspunde la Poşta redacţiei; îmi spunea cât de bine vorbea franţuzeşte Maria Tănase şi îmi reproducea epigrame compuse de actorul Ion Manu („De vezi moartea cu securea,/ Pe Bulandra în Pădurea,/ Poţi să juri, să pui pariu/ C-ai văzut Cadavrul viu”)…

În aceeaşi perioadă, la Televiziune, l-am cunoscut pe Ion Marinescu, actor de notorietate. Cu câţiva ani înainte, un gest al său stârnise admiraţie unanimă între intelectuali. Era la o lună sau două după Mica revoluţie culturală din iulie 1971, declanşată de Ceauşescu la întoarcerea din vizitele făcute în China şi Coreea de Nord. Una dintre consecinţele imediate ale acesteia fusese vânarea purtătorilor de barbă sau plete, eventual şi una, şi alta. Echipe mixte de activişti şi miliţieni ieşeau seara pe străzi sau descindeau în întreprinderi, facultăţi, cămine studenţeşti. Prada era urcată în nişte microbuze cu geamuri mate. Tunderea şi raderea se produ­ceau în vehicul sau la secţie. Sosit pentru o înregistrare la Radiodifuziune, Ion Marinescu nu a fost lăsat să intre de plutonierul de la poartă, care i-a spus că purtătorii de plete şi barbă nu au acces în instituţie. Auzind asta, actorul l-a apucat cu amândouă mâinile de reverele vestonului, zgâlţâindu-l şi strigând de răsunau coridoarele că el îşi spală barba de trei ori pe zi cu şampon şi nu admite să fie oprit din drum de un mameluc de miliţian. Zvonul despre incident s-a răspândit în tot oraşul şi a avut oarecare efect; vânătoarea s-a mai domolit, însă cascadorii de la Buftea trebuiau să poarte asupra lor un certificat ştampilat atestând că sunt distribuiţi într-un film de epocă pentru a nu se trezi tunşi şi bărbieriţi. Partidul număra însă între liderii săi un bărbos solitar: pe Ştefan Voitec, care trecuse în 1948 de la social-democraţi la comunişti. Obedient, servil, premeditat şters, a rămas neclintit în vitrina puterii, cu barbă cu tot, până la moarte.

În 1978, odată cu demolarea Căii Rahovei, a început şi dărâmarea Căii 13 Septembrie, a Şoselei Panduri, apoi a venit rândul cartierelor Uranus, Izvor, Antim. După cutremurul din 1977, arhitectul-şef de atunci al oraşului, Budişteanu, i-a spus lui Ceauşescu că zona aceea ar fi cea mai rezistentă la seisme. Aşa a apărut proiectul Centrului Civic, care avea să desfigureze Bucureştiul, distrugându-i-se puţinele coline, străzile în pantă, câteva cartiere centrale şi semicentrale. La sfârşitul anilor ’70 dispăreau sălciile plângătoare de pe taluzurile Dâmboviţei, vechiul grilaj ce împrejmuia malurile râului, felinarele romantice, clădirile de pe latura dreaptă a Splaiului dintre Piaţa Senatului şi Biserica Sf. Elefterie. Zilnic se ridicau nori de praf peste oraş. Pickhammerele muşcau necontenit – se lucra şi noaptea – din cărămidă, asfalt, piatră cubică, beton sau paiantă. Concomitent, se construia metroul pentru care fuseseră aduşi mii de salahori din provincie.

Anii ’60, cu relaxarea lor ideologică, îndulciţi de mărfuri străine, filme occidentale, spectacole, expoziţii, turnee, de mâncare şi băutură bună, când puteai cumpăra zilnic de la câteva standuri „Le Monde” sau „Corriere della Sera”, păreau acum la fel de îndepărtaţi ca şi perioada interbelică. În vitrina frigorifică a unui magazin din vecinătatea casei, unde în 1962-63 se vindeau icre de Manciuria, nu se mai găseau decât hălci de slănină şi costiţă de porc. Din nenumăratele sortimente de ţigări englezeşti şi americane rămăsese o singură marcă, Kent, procurat pe sub mână, devenită monedă la bursa neagră, ca şi sticla de whisky. Nu mai rămăsese de vânzare decât un tip de maşină: Dacia. În vara lui 1979, însăşi nomenclatura a fost deposedată de Mercedesuri şi obligată de Ceauşescu să adopte automobilul naţional. Câţiva ani mai târziu, venit în vizită în România, Andrei Gromîko, numărul doi în ierarhia Uniunii Sovietice, era invitat să se urce într-o Dacie care îl aştepta pe pista de la Otopeni. După ce a ezitat, examinând-o sarcastic, ar fi zis că într-un asemenea vehicul intri cu limba de pantofi şi ieşi scos cu tirbuşonul. După episodul acesta, Stăpânirea a comandat pentru oamenii săi un lot de Renault 18.

1979 a fost şi anul unei noi reduceri a iluminatului public şi al ciuntirii orarului de funcţionare a restaurantelor. În localuri, în holurile hotelurilor, ca şi în scenografia spectacolelor şi a emisiunilor de televiziune pătrundeau mobila, decoraţia şi butaforia folclorizantă cu doniţe, ciubere, cavaluri, feţele de masă cu motive de zăvelcă şi ilic. O ambianţă agro-bizantină amalgama Crama cu Domnia, buzduganul cu bardaca, butoaiele cu voievozii, pentru că folclorului i se asocia istoria falsificată din cărţile şi articolele de propagandă. Atârnau de pereţii restaurantelor tot felul de blide, ulcioare, stacane, străchini, iar lângă o vârtelniţă sau o velinţă se odihnea Coloana Infinitului. Era tot o expresie a răzbunării satului pe oraş, de un grotesc nemaiîntâlnit.

Groteşti erau şi câteva personaje ale Bucureştiului de atunci. În partea superioară a Căii Victoriei, prin Piaţa Amzei sau pe strada Mendeleev din apropiere, putea fi văzut un om de vreo 50 de ani trecând în pas alert, încălţat cu pantofi bărbăteşti, dar purtând peste pulpele epilate ciorapi de damă din nylon. Dincolo de genunchi avea o pereche de pantaloni bufanţi asemănători cu nădragii străjerilor, iar pe cap purta o bască maronie cu moţ. Al doilea exemplar apărea tot pe Calea Victoriei: înalt, lat în umeri, cu pălărie mexicană, un soi de sombrero, cravată numai bună de arborat la Napoli ori la Buenos Aires şi o batistă portocalie ieşind din buzunarul sacoului alb ca o caroserie de Cadillac. Oacheş la faţă, cu dinţii înnegriţi şi urme de vărsat de vânt pe obraz, surâdea la trecători, salutând în dreapta şi-n stânga ca un proaspăt învingător în alegeri… Moştenit din deceniul precedent era Tudorică, ţiganul cu trompetă, care ani în şir animase galeria unei echipe de fotbal. Cânta uneori pe stradă Silence cu instrumentul său, înconjurat de trecători. Ultima dată l-am văzut într-o vară, descheiat la cămaşă, cu burta arămie revărsându-i-se râuri peste pantaloni; cânta ceva strident ca un bocet, rezemat de soclul statuii lui Mihail Kogălniceanu. Când a sfârşit, unul dintre ascultătorii de pe trotuar a strigat: „Tudorică”. Rapsodul l-a privit câteva clipe, a suflat în trompetă ca într-un ţignal, apoi a ţipat răguşit: „Poporul român la morgă!”.

În anii aceia de prefaceri brutale şi demente, în cea mai mare parte inutile, numai lumina, clima, nuanţele anotimpurilor rămăseseră identice cu ele însele în Bucureşti. Ideea că nu le putea schimba niciun regim mi-a venit într-o toamnă copleşitor de frumoasă, călătorind cu avionul de la Tulcea. Era un IL 14 care nu mai zbura pe nicio altă rută din ţară. La plecare, pe când pasagerii sosiţi coborau din avion, iar ceilalţi aşteptau să se urce, mecanicul a deschis capota unuia dintre motoare, i-a tras cu sete câteva baroase zdravene, ca şi cum ar fi îndreptat ceva la o semănătoare sau la un tractor, după care a reacoperit motorul. Am decolat peste câteva minute. Uşa cabinei piloţilor nu se închidea şi scârţâia. Era ca în vechile tramvaie bucureştene, unde pasagerii puteau privi în voie mişcările vatmanului.

Te-ar putea interesa și: