Așa-zisa moderare pe care Facebook și Twitter o aplică este în realitate cenzură pură, care promovează progresismul, urmărind să creeze Omul Nou prin reeducare și epurări.
Un dialog realizat de Atlantico cu gânditorii francezi Edouard Husson și Arnaud Benedetti.
Cancel Culture, acest nou maccarthism care urmărește să-i dea afară de la slujbe sau să reducă la tăcere toate vocile considerate disonante de către noul progresism antirasial/decolonial/feminist etc. câștigă teren. Trebuie să ne temem că aceste noi tentative de a-i reeduca pe cei care gândesc „altfel” ar putea produce aceleași efecte ca ideologiile secolului XX care pretindeau să creeze un om nou?
Edouard Husson: Am trăit prăbușirea URSS ca pe confirmarea caracterului pozitiv al culturii europene: „Societatea deschisă și dumanii ei” de Karl Popper era unul dintre titlurile cele mai citate la sfârșitul anilor 1980. Eram „societatea deschisă” și pentru aceasta, credeam noi, am triumfat în fața fascismului și a comunismului.
Generația „noilor filosofi” (Bernard-Henri Lévy, André Glucksmann etc.) este foarte reprezentativă, deoarece ea denunța un marxism care o fascinase, cu ajutorul anatemelor. Or, asta îi făcea să uite că orice tentativă totalitară și-a găsit adepți chiar în inima societății occidentale.
Mai cu seamă martorii căderii Zidului Berlinului erau foarte vocali în a denunța totalitarismul generațiilor precedente.
Însă, cine a avut curajul de a arăta decalajul între cuvintele și actele unui Occident care dansa triumfal în jurul cadavrului comunismului sau urmărea toate urmele supraviețuirii „bestiei imunde” (fascismul), dar a închis ochii la masacrezele Partidului Comunist la Beijing și în alte 400 de orașe?
Era ca și cum i s-ar fi acordat iertarea lui Lenin pentru reușita Noii Politici Economice (NEP) de compromis cu capitalismul.
Războaiele purtate de Statele Unite în Balcani sau în Orientul Mijlociu, cu alaiul lor de minciuni de stat, sunt contemporane cu represiunea din Tibet.
Iar ascensiunea totalitarismului Cancel Culture, la care asistăm de câțiva ani, este paralelă cu înăsprirea regimului chinez sub Xi Jinping.
China comunistă a instituit o supraveghere totală a rețelelor sociale, către care ne îndreptăm și noi, se pare.
Mișcarea antirasistă are toate caracteristicile unei noi Revoluții Culturale.
Este evident că progresiștii, dacă sunt lăsați să-și facă mendrele, vor utiliza crizele de tip „coronavirus” pentru a institui forme de control social din ce în ce mai severe.
De altfel, este uimitor să vezi că un virus originar din China comunistă este pretextul pentru o carantinare generalizată!
Ceea ce este grav este că Occidentul își pierde sufletul exact în momentul în care ar trebui să ajute societatea chineză să lupte împotriva neo-totalitarismului lui Xi.
Arnaud Benedetti: Rețelele sociale au contribuit la o lărgire a spațiului public, depășindu-l pe cel al liderilor de opinie. Dez-intermedierea este din acest punct de vedere un proces cvasi-revoluționar, care transformă în profunzime relația noastră în dezbaterea publică, deregularizând-o într-o manieră spectaculoasă și vizibilă, cu, pe de o parte, o extindere a libertății de exprimare publică fără precedent pentru toți, pe de alta, cu o creștere a violențelor verbale și comportamentale pentru toate părțile.
Rețelele sociale constituiau inițial câmpuri de confruntare fără filtre. Politica de moderare pe care încearcă să o impună de puțină vreme este fără îndoială necesară, însă problema pe care o pune în actualul stadiu al dezvoltării sale este că ea apare ca produsul unei cenzuri împotriva partizanilor radicalizați ai unei ideologii, care, sub pretextul logicii „incluzive” și al luptei împotriva discriminărilor, urmărește să-i excludă pe toți cei care îi contrazic și le denunță la rândul lor radicalismul.
Cu alte cuvinte, asistăm din partea acestor grupări de activiști, uneori cu complicitatea implicită a anumitor guverne, la o acțiune al cărei scop constă în stingerea însăși a principiului care animă sfera publică: expresia contradictorie, dezacordul asumat, posibilitatea de a dezbate.
Acești noi Saint-Just fac din deviza acestuia, „Nici o libertate pentru dușmanii Libertății”, mantra lor de luptă.
Or, ei nu recunosc decât o singură libertate: pe a lor, refuzând din principiu orice afirmație heterodoxă prin raport la propria sa „doxa”, negând libertatea oponenților, dorind să-i excludă din spațiul public și să impună doar reprezentarea lor privind lumea și societatea.
Este cu adevărat vorba de un război ideologic, dar care astăzi - și aceasta este o eternă viclenie a istoriei - devorează întregul spectru al Corectitudinii Politice, inclusiv pe cel așa-numit „mainstream”, care se vede acuzat pentru că este „călduț”, ba chiar ambiguu în relațiile sale cu conservatorii.
Ce dezvăluie necazul trăit de Jean-Pierre Denis, fost director al redacției La Vie, al cărui cont de Facebook a fost suspendat timp de trei zile pentru că a avertizat în legătură cu riscurile unui amendament adăugat discret la legea bioeticii, care extinde posibilitatea întreruperii medicale a sarcinii până în luna a 9-a, pentru femeile aflate în depresie psihosocială? Fără a-l fi contactat și bazându-se pe verificările CheckNews (serviciul de „fastchecking” al ziarului socialist Libération, parțial finanțat de Facebook), Facebook a considerat că faptele enunțate erau parțial eronate, interzicând astfel de facto orice dezbateri despre amendament.
Edouard Husson: Este bizar să vezi cum Jean-Pierre Denis se luptă de câteva zile cu realitatea, Pe de o parte, faptul că un „catolic de stânga” ca el este vizat de CheckNews arată cât a avansat răul care ne afectează. Pe de altă parte, aș fi tentat să plasez ceea ce i se întâmplă lui Denis în categoria „revoluția își devorează copiii”.
În timpul carantinării, am avut un schimb de opinii pe Twitter: el a considerat excesive, ba chiar iresponsabile, luările mele de poziție față de interzicerea participării publicului la slujba de Paști și s-a derobat atunci când l-am provocat să publice puncte de vedere ca al meu – în numele libertății dezbaterii – în La Vie sau La Croix. Tonul meu era prea polemic!
Și acum iată că tovarășul de drum al progresismului, care credea că rămâne stăpân pe situație, acceptând o brumă de idei conservatoare sau „de dreapta”, este el însuși acuzat de „fake news”.
În fond, nimic mai logic: într-o chestiune precum avortul nu poate exista un compromis. Fie ești de partea legii Veil, care pleda pentru un sprijin puternic al femeilor și dezvoltarea unor elemente alternative puternice la avort. Fie trebuie să taci în fața permanentei extinderi, de la François Mitterand încoace, a „dreptului la avort”.
Să adăugăm că, pentru un catolic, nu există altă soluție decât să apere doctrina morală a Bisericii, așa cum a fost reamintită cu vigoare de Paul VI, Ioan Paul II sau Benedict XVI, și în șoaptă de Francisc.
Serviciul „CheckNews” al Libération a venit să-i adminstreze o injecție de memorie domnului Denis într-un context în care progresismul se radicalizează neîncetat. De ani de zile, „dreptul la avort” a devenit ceva absolut; fie aderi 100%, fie ești un obscurantist.
Aceasta face parte dintr-o radicalizare a individualismului liberal care a urmat crizei din 2008: pierzând în mod vizibil bătălia cu virtuțile „neoliberalismului”, individualismul libertarian a devenit cu atât mai radical – și astăzi are o tendință totalitară – în domeniile zise „sociale”.
Arnaud Benedetti: Negarea realității este amprenta acțiunii totalitare. Aceasta urmărește să șteargă orice urmă a realității pentru a nu frâna venirea eschatologică a lumii pe care o apără.
Este foarte îngrijorător că rețelele sociale care s-au construit sub semnul dreptului de exprimare adoptă această poruncă de a nega faptele în numele unei viziuni exclusive a lumii.
Ideea subiacentă cenzurii cripto-staliniste costă în a ieși din realitate pentru a construi o post-realitate al cărei obiectiv nu este altul decât de a disimula un fapt: votul unei dispoziții, aproape în secret, care ridică totuși o considerabilă problemă etică.
Jean-Pierre Denis își vede contestat dreptul de a trage un semnal de alarmă, cenzurat în mod eronat de un „fastchecker”, deși, cu adevărat, un amendament care permite întreruperea sarcinii până în ultima zi de graviditate, pe motiv de depresie psihosocială, lăsând loc de o mulțime de interpretări, inclusiv cele mai subiective, a fost votat într-o indiferență care uimește, ba chiar sperie.
„Fast-checkingul” nu este aici decât o nălucă, un „adevărat fals” fastchecking, o tentativă de subordonare a realității în sprijinul luptei ideologice, o punere sub tutelă a realului în serviciul „adevărului alternativ” al unui progresism care nu își pune întrebări, ci se devotează unor cauze.
Jurnalismul nu a fost niciodată, în ciuda a ceea ce se pretinde, o activitate neutră – și este foarte normal acest lucru – dar el devine exclusiv ideologic atunci când deformează și transformă faptele pentru a valida opiniile, indiferent cât de legitime ar fi ele, ale unei linii editoriale.
Și, în consecință, acționând astfel, le delegitimează.
În cartea sa din 1995, Opiumul Intelectualilor, filosoful Raymond Aron scria despre mișcările totalitate: „Scopul sublim scuză mijlocele oribile. (...) Mitul revoluționarului aruncă o punte între intransigența morală și terorism. (...) Nimic nu este mai banal jocul dublu al rigorii și al indulgenței.” Cenzura care impune de facto altgoritmii giganților Internetului se încadrează în acest pericol denunțat de Aron?
Edouard Husson: Când vorbea despre regimuri totalitare, Aron se referea la cele la care fusese martor: fasciste și comuniste. Aparent, astăzi suntem într-o democrație, nu există partid unic, nici monopol al informației, nici poliție politică.
Dar trebuie să te uiți mai de aproape la istoria totalitarismelor pentru a vedea că ele nu se explică doar prin teroare. Ele sunt realizate de o clasă intelectuală și tehnocrată de „semi-educați” – exact situația noastră.
Ele rezistă grație unei adeziuni parțiale și unei autocenzuri a indivizilor – vezi presa noastră „mainstream”.
Ele rezistă printr-un compromis cu economia de piață, transformată în economie semi-dirijată, exact ca economia pilotată de băncile noastre centrale.
Vom descoperi în istoria fascismului poate mai multe asemănări cu epoca noastră: societatea italiană sau societatea germană au participat activ la dezvoltarea pe care le-o propunea regimul.
Însă China, de la Deng Xiao Ping la Xi Jinping, ne-a dezvăluit faptul că și comunismul este capabil de compromisuri interne.
Epoca noastră occidentală este un curios melanj de reminiscențe ale nazismului: ecologismul radical, transumanismul, obsesia rasei, dezvoltarea unei educații sexuale oficiale, și ale comunismului: distrugerea progresivă a monedei prin „fiat currencies”, extinderea permanentă a domeniului birocrației, izolarea generală în fața COVID-19.
Coloșii Internetului, din tendință monopolistă (the winner takes all) joacă un rol important în punerea cu botul pe labe a recalcitranților.
Twitter sau Facebook, în fond, nu ascund că vor să-l împiedice pe Donald Trump să câștige alegerile și au început să-l cenzureze într-un climat incredibil pentru America, unde, pentru prima oară, un fost președinte, Barack Obama, a ieșit din rolul său (1) permițând spionarea echipei de campanie a candidatului republican; (2) încurajând din culise toate tentativele de lovituri de stat juridice împotriva președintelui Trump, de la RussiaGate la impeachmentul ratat; (3) organizând campania democrată pentru a evita repetarea fiascoului lui Hillary Clinton.
În prezent, Barack Obama este un veritabil om orchestră al campaniei fostului său vicepreședinte, Joe Biden, după toate aparențele aflat într-o condiție mentală care îl împiedică să guverneze (simptome de seinilitate), deoarece trebuie făcut totul, în disprețul democrației, pentru a face să eșueze realegerea lui Donald Trump.
Nimic uimitor, când se știe influența pe care discipolii lui Saul Alinski, venit dinspre Biserica Catolică și raliat unei versiuni libertariene a marxismului după Al Doilea Război Mondial, l-au avut în formarea lui Barack Obama. Jean-Pierre Denis ar trebui să mediteze la asta.
Cum se poate rezista în fața acestor presiuni crescânde și a prezerva libertățile de gândire și de opinie?
Arnaud Benedetti: Putem trage deja cel puțin trei concluzii privind starea de fapt a spațiului public și a dezbaterilor care îl definesc:
1. Rareori în istoria elitelor politicii și culturii acestea au fost atât de omogene ideologic dar și atât de fragilizate în relația lor cu opiniile. Dacă există o indiscutabilă tensiune astăzi este din cauză că aparatele ideologice care servesc drept tunuri elitelor dominante sunt obiectul unei repuneri în discuție, cu foarte mare vizibilitate, dar aceasta nu și-a găsit încă formularea politică eficientă.
Tentativele de control sunt reale, ele se lovesc însă de metafora capacului de la oala cu ciorbă de care vorbește Tocqueville: odată acesta ridicat, este organic imposibil să-l mai pui la loc, decât dacă recurgi la o reprimare pe care o societate crescută în spirit democratic nu ar putea-o accepta.
2. „Mainstreamul”, garantul Corectitudinii Politice liberale, debordează astăzi de curente radicalizate (comunitariste, rasiale, intersecționale) care își cer de la el tributul: mai multă vizibilitate, mai multă denunțare, mai multă supralicitare normativă, mai multe interdicții, mai multă pocăință etc.
Asistăm astfel la o canibalizare a Corectitudinii Politice de către aripile sale cele mai extreme.
Să cităm exemplul fondatorilor antirasiști ai „SOS Rasism” de acum 30 de ani, în prezent depășiți, ba chiar aflați în opoziție cu succesorii lor actuali.
De facto, „Mainstreamul” se confruntă cu o criză internă care arată că dinamica sa ideologică este împinsă spre extreme și devine tot mai ruptă de proclamațiile sale democratice inițiale, pe de o parte, și de respectarea realității, pe de alta, așa cum a fost la vremea sa și comunismul.
Totuși, este greu de prezis dacă va avea un sfârșit asemănător.
3. Propagandismul social, în ciuda exceselor sale de toate formele, a găsit în capitalismul de piață un aliat puternic, care vede în acesta oportunitatea de a-și dinamiza marketingul, de a-și lărgi zonele de acces.
Acest pact dintre capitalism și propagandismul social este fundamentat pe un contract foarte eficient: în schimbul confortului și al consumului, segmente întregi ale societății sunt gata să accepte „despotismul” fără despoți al Corectitudinii Politice, să renunțe la dreptul de a critica, să refuze obiecția de conștiință, orbi la faptul că astfel participă la crearea unei ere post-democratice.
În fața acestui risc, chestiunea rezistenței civice se impune astăzi mai imperativ ca niciodată.
Edouar Husson: Să ne dorim ca Donald Trump să fie reales, mai întâi de toate. Nu pentru că adversarii săi cu tendințe totalitare ar fi dispuși să accepte alegerea sa în 2020, mai mult decât au fost în 2016. Ci pentru că ar fi important ca omul care a pus problema protecționismului, care a avut curajul de a denunța China lui Xi și care a dus o politică externă mai puțin imperială decât cei trei predecesori ai săi, să primească mijloacele de a garanta bipartismul american, foarte amenințat, de la campania lui Hillary Clinton, de intoleranța și stângismul cu tendințe totalitare care a acaparat Partidul Democrat.