Cum și-au creat SUA propria lor realitate. Istorica Heather Cox Richardson examinează rădăcinile dezinformării din secolul 21 - și modul în care democrația americană a început să se clatine.
Cum și-au creat SUA propria lor realitate. Pe 25 decembrie 1991 președintele sovietic Mihail Gorbaciov și-a dat demisia, marcând astfel sfârșitul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), scrie Foreign Policy.
Căderea URSS a însemnat sfârșitul războiului rece, iar acei americani care ajunseseră să definească lumea drept o luptă între forțele întunecate ale comunismului și forțele benefice ale capitalismului au crezut că ideologia lor a individualismului radical tocmai triumfase. Cum URSS era deja înfrântă, ei s-au apucat să distrugă și ceea ce considerau ei a fi ideologia socialistă din SUA.
Heather Cox Richardson, atac la Republicani
Destrămarea URSS le-a pus la dispoziție agenților politici și politicienilor din SUA pentru care aceștia lucrau un instrument nou și crucial pentru subminarea democrației americane: bani, cantități enorme de bani, de la conducători autoritari străini, mai ales din Rusia și din alte foste republici sovietice.
Politicieni din Partidul Republican (GOP) din SUA și conducători autoritari străini au început să constituie alianțe bazate pe bani, influență și comploturi vizând acumularea de putere.
Începând din anii '80 guvernele autoritare au realizat că pot face rost de asistență financiară de la SUA dacă pretind că luptă cu comuniștii. Consultanții politici Charles Black, Paul Manafort și Roger Stone, care și-au unit forțele în 1980 pentru a lucra în cadrul campaniei electorale prezidențiale a lui Ronald Reagan, au acumulat o mulțime de clienți făcându-și reclamă cu relațiile lor din cadrul administrațiilor Reagan și George H. W. Bush.
Au reprezentat atât de multe guverne autoritare - Nigeria, Kenya, Zair, Guineea Ecuatorială, Arabia Saudită și Somalia sunt doar câteva - încât un raport din 1992 al Centrului pentru Integritate Publică le-a poreclit firma „Lobby-ul Torționarilor”.
Acuzații de legături cu oligarhii ruși
Ei au adus sub același acoperiș activitatea de lobby, consultanța politică și relațiile publice. Unirea tuturor acestor servicii într-un singur produs a fost o idee revoluționară: își ajutau clienții să fie aleși, iar apoi făceau lobby pe lângă aceștia în favoarea altor clienți.
Pe măsură ce oligarhii începeau să pună mâna pe fostele republici sovietice, legăturile dintre metodele oligarhilor și sistemul politic american se dezvoltau.
Oligarhii aveau nevoie să-și adăpostească averile ilegale în democrații occidentale, acolo unde statul de drept le putea proteja investițiile, iar opțiunea lor au fost politicienii republicani, deoarece împărtășeau aceeași viziune ierarhică despre lume.
În ce-i privește, republicanii se concentrau pe răspândirea în lume a capitalismului mai degrabă decât a democrației, cu argumentul că cele două merg oricum mână în mână.
Republicanii din SUA, criticați pentru poziția contra socialismului numit „liberalism”
În SUA, republicanii s-au pornit să zdrobească consensul liberal, odată pentru totdeauna. După cum scria în Wall Street Journal cruciatul anti-impozite Grover Norquist: „Vreme de 40 de ani conservatorii au luptat o bătălie pe două fronturi contra etatismului, împotriva imperiului sovietic în exterior și împotriva stângii americane în țară. Acum Uniunea Sovietică nu mai e și conservatorii își pot reorienta forțele. Și, de data aceasta cealaltă echipă nu mai deține arme nucleare.”
În anii '90 conservatorii militanți [în original „movement conservatives”, „conservatori de mișcare” ad litteram; coaliție postbelică de curente conservatoare având drept numitor comun lupta contra etatismului - n.trad.] - care vor să eviscereze statul „liberal” (denumirea dată în SUA socialismului - n.red.) fondat în 1933 pentru a se pune în schimb baza pe forțele pieței - și-au întors armele contra acelora pe care nu-i considerau suficient de devotați pieței libere.
Lupta contra etatiștilor Republicani
Printre inamicii lor se numărau republicanii tradiționali care erau de acord cu democrații cum că guvernul trebuie să reglementeze economia, să asigure un serviciu elementar de asistență socială, să promoveze infrastructura și să protejeze drepturile civice.
Prima lor victimă publică a fost președintele George H. W. Bush, ajuns în funcție din aripa tradițională a GOP, care se apucase să repare găurile lăsate în țesutul țării de economia pro-ofertă a lui Reagan.
Bush era dispus să mărească impozitele pentru a acoperi datoria de 2,1 trilioane de dolari acumulată de Reagan în cei opt ani în funcție. Aceste măriri de impozite au atras furia conservatorilor militanți, care l-au etichetat pe el și pe alți republicani tradiționali drept „republicani doar cu numele” (RINO), susținând că aceștia aduc „socialismul” în SUA.
În consecință, parlamentarii republicani s-au deplasat mai la dreapta, iar cei care susțineau fățiș consensul „liberal” au dispărut din conducerea GOP.
Clinton, dușmanul Republicanilor
Însă principala lor țintă au constituit-o democrații, care i-au scos din nou din sărite pe conservatorii militanți în 1992, când au reușit să-l aducă la Casa Albă pe fostul guvernator de Arkansas Bill Clinton.
James Johnson, un jurist din Arkansas care în 1957 se opusese fervent de-segregării Liceului Central din Little Rock, l-a catalogat pe Clinton drept „un preacurvar care sare din târfă în târfă, incitând la homosexualitate; un activist trădător, cu două fețe, mincinos, tolerând drogurile, fugind de serviciul militar, ucigaș de bebeluși”. Cu siguranță că un astfel de om nu avea cum să fie un președinte legitim.
În 1996 a debutat Canalul Fox News la televiziunea prin cablu, alăturându-se comentatorilor de radio de dreapta pentru a alimenta ideea că opozanții lor politici sunt niște socialiști porniți să distrugă țara.
Clinton i-a scos din sărite pe ideologii dreptei nu numai prin opțiunile lui interne, ci și prin faptul că nu a impus suficient - afirmă ei - ideologia americană în străinătate după războiul rece.
În 1997 comentatorul politic William Kristol și cercetătorul Robert Kagan i-au adus laolaltă pe Dick Cheney, Donald Rumsfeld și alți neoconservatori („neocon”-i) pentru a insista că SUA trebuie să-și mărească enorm cheltuielile militare și să conducă lumea.
Războiul SUA-Irak
Din perspectiva organizației lor, „Project for the New American Century” [„Proiect pentru un nou secol american”], esențial era să fie îndepărtat de la putere președintele irakian Saddam Hussein, întrucât ei considerau că el destabilizează Orientul Mijlociu.
Irakul se aliase cu URSS în cursul războiului rece, iar în 1990, când și-a invadat vecinul mai mic Kuweit, premierul britanic Margaret Thatcher l-a convins pe Bush să adune o coaliție de 39 de țări pentru a-i impune sancțiuni Irakului și a-l împiedica pe Saddam să ocupe și să anexeze Kuweitul.
Acționând în virtutea Articolului 51 al Cartei ONU, care consfințește dreptul la „autoapărare colectivă”, așa au și procedat. Însă după ce și-au atins obiectivul, membrii coaliției au respectat Carta ONU și au refuzat să-l răstoarne pe Saddam.
Spre mâhnirea neoconservatorilor, nici următorul președinte nu părea în măsură să priceapă cum stau lucrurile: SUA trebuie să „provoace regimuri ostile pe baza intereselor și valorilor noastre” și să „promoveze în străinătate cauza libertății politice și economice”, explica Project for the New American Century.
După 11 septembrie
Saddam a fost de neatins până pe 11 septembrie 2001, când 19 teroriști din Al Qaeda, inspirați de exilatul saudit Osama bin Laden, au zburat cu avioane în turnurile gemene World Trade Center din New York și în sediul Pentagonului de lângă Washington, intenționând să lovească și clădirea Congresului, numai că pasagerii acelui avion l-au făcut să se prăbușească pe un câmp din Pennsylvania.
Neoconservatorii au văzut în acel atentat o ocazie de a-l „lovi” pe Saddam, deși el nu fusese implicat nicicum. 15 teroriști erau saudiți, doi din Emiratele Arabe Unite și câte unul din Liban și Egipt; ei acționaseră dintr-o bază din Afganistan, unde un guvern islamic extremist - talibanii - îi oferise adăpost organizației Al Qaeda.
Președintele George W. Bush a lansat atacuri cu rachete contra guvernului taliban, și a izbutit să-l răstoarne înainte să se termine anul. Iar apoi administrația s-a apucat să restructureze Orientul Mijlociu după imaginea Americii.
În 2002 a anunțat doctrina Bush, conform căreia SUA vor lovi preventiv țările suspectate că plănuiesc atacuri contra lor. Apoi, în 2003, după instalarea unui guvern pro-american la Kabul, administrația a invadat Irakul.
Al doilea război din Irak
Însă Războiul din Irak nu a fost dorit în SUA, iar lipsa lui de popularitate a împins administrația să pună semnul egalității între sprijinirea republicanilor și apărarea țării de teroriștii islamici.
Această strategie retorică le-a permis să consolideze puterea președintelui în detrimentul Congresului, cel mai dramatic aspect fiind aici „tehnicile de interogatoriu îmbunătățite”, cunoscute în limbaj popular drept „tortură”, pe care administrația a început să se le folosească din 2002 asupra suspecților de terorism.
Deși în mod tradițional SUA consideră tortura ilegală, acea administrație argumenta că orice limită impusă capacității președintelui de a purta războiul e neconstituțională.
În 2004, când publicul a aflat despre tortură, Congresul a scos-o în afara legii, doar pentru ca apoi Bush să publice o declarație de semnare [proclamație scrisă a președintelui cu ocazia promulgării unei legi; poate contesta aspecte ale legii - n.trad.] care respingea orice îngrădire a „ramurii executive unitare”.
Legăturile Republicanilor cu politicieni pro-ruși
Între timp, ideile și interesele împărtășite de elitele globale în ascensiune începuseră să creeze o rețea complicată a spălării de bani, traficului de influență și comploturilor anti-democratice, care s-a cangrenat mai întâi la nivelul altor guverne, infectând apoi și SUA.
În 1996 Manafort a organizat Convenția Națională Republicană, iar până în 2003 el și partenerul lui Rick Davis ajunseseră să-l reprezinte pe oligarhul ucrainean rusofil Viktor Ianukovici.
În iulie 2004 jurnalistul american Paul Klebnikov a fost asasinat la Moscova fiindcă dezvăluise corupția guvernului rus; un an mai târziu, Manafort îi propune guvernului lui Vladimir Putin să lucreze pentru el în fostele republici sovietice, Europa și SUA, gestionând operațiuni de influență politică, afaceri și relația cu presa.
În 2008 Davis era directorul campaniei prezidențiale a candidatului republican John McCain, iar McCain și-a sărbătorit împlinirea a 70 de ani împreună cu Davis și oligarhul rus Oleg Deripaska pe un iaht rusesc ancorat într-o țară balcanică, Muntenegru.
Trump, de neevitat
McCain era binecunoscut pentru promisiunea de a-i ține piept lui Putin, iar partenera sa de tandem electoral, Sarah Palin, susținea că poate contracara influența tot mai mare a Rusiei în parte și pentru că „ei sunt vecinii noștri, poți efectiv vedea Rusia de pe pământul de aici, din Alaska, de pe o insulă din Alaska” - declarație care se află la originea unui banc longeviv.
Însă observatorii au remarcat că unii dintre consilierii lui McCain susțineau interesele Kremlinului, inclusiv extinderea controlului Rusiei asupra Muntenegrului.
Steve Schmidt, un consilier de campanie cu o loialitate indiscutabilă față de McCain, avea să explice ulterior: „Existau două facțiuni în interiorul campaniei [...] o facțiune pro-democrație și [...] o facțiune pro-Rusia”, aceasta din urmă condusă de Davis.
La fel ca Manafort, Davis are un domiciliu formal în New York în Trump Tower, clădire deținută de unul dintre primii clienți ai lui Black, Manafort și Stone, unul pe care-l au încă din 1980: un afacerist imobiliar din New York pe nume Donald J. Trump.
„Noi suntem actorii istoriei”
Republicanii par să acționeze tot mai mult pe baza vechii idei ierarhice cum că unii indivizi sunt mai buni ca alții și ei ar trebui să fie aceia care dirijează economia, societatea și politica, iar acest control și-l mențin prin promovarea printre susținătorii lor a falsului scenariu conform căruia opozanții lor sunt inamicii țării.
În 2004, după ce fabricase dovezi menite a justifica invazia din Irak, administrația Bush era într-atât de profund înrădăcinată în această ideologie încât nu mai conta care era realitatea.
Un înalt consilier al lui Bush i-a spus cu dispreț jurnalistului Ron Suskind că oamenii ca el - ca Suskind - constituie „comunitatea bazată pe realitate”. Adică aceea care crede că oamenii pot găsi soluții pe baza observațiilor lor și a studiului atent al realității pe care o putem discerne.
Dar, a continuat consilierul, o astfel de viziune asupra lumii e depășită.
„Nu acesta e modul în care lumea funcționează de fapt acum [...] Acum noi suntem un imperiu, iar atunci când acționăm ne creăm propria noastră realitate. Și în vreme ce voi studiați acea realitate - judicios, nu mă îndoiesc - noi vom fi acționat din nou, creând noi realități, pe care voi le puteți studia de asemenea, și uite așa se lămuresc lucrurile. Noi suntem actorii istoriei [...] iar voi, voi toți, voi veți rămâne doar cu posibilitatea de a studia ce facem noi.”
Articol de Heather Cox Richardson (profesoară de istorie la Boston College, specializată în istoria politică și economică a SUA; articolul este un fragment din cartea „Democracy Awakening”, publicată anul acesta)
(Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)