E prea târziu. Sau poate nu. Astăzi îmi lansez la Clubul Diplomaților cartea autobiografică. Se numește „SRS – ’Nașul’ presei române”. Din conținutul ei lipsesc câteva informații esențiale. Care practic au sosit în ultimul moment. Și, din acest motiv, vor face obiectul altei cărți. Cum a fost urmărită familia mea de Securitate? Și cum am fost urmărit eu însumi? Și cu ce preț?
În urmă cu doi ani, la o întâlnire după 50 de ani a supraviețuitorilor redacțiilor „Viața Studențească” și „Amfiteatru”, Nicolae Dan Fruntelată, primul meu redactor șef, mi-a mărturisit că angajarea mea în presă a fost o provocare aproape imposibilă. De la secția de cadre a Partidului Comunist Român, acestuia i s-a atras atenția că, deși patru ani de zile fusesem, în calitate de student, redactor cu o jumătate de normă, nu puteam fi angajat cu o normă întreagă, întrucât aveam un dosar de cadre mizerabil. Nu a fost informat în ce a constat mizeria. Dar, după ce s-a sfătuit cu Ion Traian Ștefănescu, care era ministrul pentru Problemele Tineretului și care îmi fusese profesor la catedra de Dreptul Muncii a Facultății de Drept, unde mi-am luat lucrarea de diplomă cu nota 10, Fruntelată a recurs la un truc. Am intrat în presă pe ușa din dos. Pe un post de corector. Care apoi a fost transformat în post de redactor. În scurt timp. De fapt, am lucrat permanent ca ziarist.
Și iată că, cu puțin timp înainte de a împlini vârsta de 72 de ani, curiozitatea m-a împins să încerc să aflu în ce a constat mizeria din dosarele mele de cadre. Și am apelat la autorii cărții care va fi lansată astăzi. La Dan Andronic și la Alice Barbu. Ambii fiind istorici acreditați la CNSAS. Aceștia au solicitat dosarele mele și ale familiei mele. Și au obținut câteva dintre acestea. Dosarul bunicului meu, medic chirurg. Dosarul tatălui meu, avocat. Un dosar în care eram urmărit în anii când făceam liceul la „Sfântul Sava”. Și un dosar din 1988, în care eram din nou investigat de Securitate. Din această panoplie lipsesc: dosarul unchiului meu, care a fost parașutat în Munții Făgărașului de căre americani, după ce a fost transformat în spion, și care s-a predat Securității, considerând că nu-și poate trăda țara; dosarul colaborării mele cu Brigada Antiteroristă; și, în fine, dosarul asasinării tatălui meu, avocat, de către Securitate. Aceste ultime dosare nu au putut fi accesate întrucât sunt încă ținute la strict secret. La fel cum probabil, tot la strict secret sunt și dosarele care cuprind detalii privind modul în care am fost urmărit de noua Securitate, după decembrie 1989. Până la urmă, toate aceste dosare, cele de acum vizibile, care cuprind mii și mii de file, și cele încă invizibile, probabil la fel de voluminoase, m-au lămurit în cele din urmă despre ce este vorba și mi-au permis ca, la această vârstă înaintată, să aflu în fine fapte pe care, chiar dacă le-am intuit parțial, nu le-am cunoscut niciodată înaintea apariției aceste cărți. Și pe care din păcate volumul lansat azi le amintește parțial, dar nu are cum să le conțină.
Bunicul din partea mamei, mama însăși, tatăl și unchiul meu au fost legionari. Și, în această calitate, au participat și la Rebeliunea legionară, care-și propunea înlăturarea lui Ion Antonescu și confiscarea puterii. Organizațiile legionare au fost declarate încă din 1938 organizații criminale. Și, din acest motiv, ele au fost scoase în afara legii, iar membrii lor au fost arestați, anchetați și, unii dintre ei, destul de mulți, condamnați la închisoare sau chiar executați. Acest statut al organizațiilor legionare a fost menținut și după ce a luat sfârșit cel de-al Doilea Război Mondial. Între altele, legionarii au fost și sunt acuzați pentru săvârșirea unor acte reprobabile, uneori criminale, împotriva evreilor. Fapte care, de altfel, i-au fost atribuite și Mareșalului Ion Antonescu.
Iată un motiv temeinic care, chiar înainte de a intra, așa cum am intrat acum, în posesia unora dintre dosarele elaborare de Securitate, m-au determinat ca, în conținutul cărții lansate astăzi, să îmi cer în mod repetat iertare în numele familiei mele față de compatrioți și, în special, față de evreii care au avut de suferit în acei ani.
Cum spuneam mai sus, sunt decis ca, pe parcursul anului viitor, să elaborez o nouă carte în baza acestor dosare și îmi exprim speranța că, între timp, le voi putea completa și cu dosarele lipsă. Vă asigur că acest proiect nu are nimic morbid în sine. Chiar și după o sumară trecere în revistă a miilor de pagini la care am avut acces, am posibilitatea să ajung la trei concluzii simple: 1). Am deodată acces la secrete bine păstrate ale familiei mele, care probabil, din dorința de a mă proteja, nu mi-au fost niciodată destăinuite. Iar aceste secrete sunt secretele unei întregi epoci. 2). Nu rezultă în cazul niciunuia dintre cei urmăriți că, dincolo de apartenența și de rolul jucat în cuiburile legionare, ar fi săvârșit în mod direct crime împotriva semenilor lor, evrei sau ne-evrei. 3). Urmărirea lor a fost declanșată de către Siguranța Statului și continuată de către Securitate pe tot parcursul vieții. De-a lungul timpului, mii de persoane au fost plătite din bani publici și au transpirat pentru ca, în final, să nu afle nimic. O risipă colosală de bani.
În ceea ce mă privește, sunt singurul membru al unei familii numeroase, care, în mod cert, lipsit de orice echivoc, a săvârșit fapte care, conform legilor penale existente până la căderea regimului Ceaușescu, puteau fi pedepsite penal drept crime împotriva orânduirii comuniste. Am conceput împreună cu soția mea, cu un prieten, Mircea Popa și cu soția acestuia, în 1988 un ziar ilegal numit „Libertatea”. Pe care l-am tipărit cu mijoace rudimentare chiar la mine acasă. Așa cum rezultă din dosarul urmăririi mele de către Securitate, împotriva mea a fost pus în mișcare un aparat colosal de lucrători, cu întreaga tehnică aferentă și care a lucrat la foc continuu timp de peste opt luni. Pentru ca, în final, Securitatea să ajungă la concluzia că nu eram periculos. Dar eram. Deci banii publici au fost cheltuiți degeaba. De astă dată din incompetență. Dar oricât de competentă ar fi fost Securitatea, ce Dumnezeu ar fi putut descoperi urmărindu-l până a moarte pe unul dintre bunicii mei, care a fost medic chirurg? Sau pe bunica mea, decedată în 1986, care toată viața a fost casnică și ale cărei relații se mărgineau, mai ales spre final, la o simplă corespondență cu rudele ei rămase în viață?
Mă întreb cum își permite un stat ca România, un stat în care oamenii o duc greu, iar sărăcia încă persistă și are un caracter de masă, să consume inutil asemenea resurse. Și încă știm foarte puțin ce s-a întâmplat din această prsepctivă în ultimii 30 de ani. Dar vom afla. Dacă nu noi, atunci, cu certitudine, generațiile viitoare.
Recomandările noastre
