Forțele aeriene ale Israelului sunt azi printre cele mai bine dotate și antrenate. Dar lucrurile nu au stat mereu așa. Când Israelul și-a declarat independența față de stăpânirea colonială britanică, în mai 1948, a intrat imediat în război cu statele arabe vecine.

Iar una dintre primele arme pe care statul evreu le-a achiziționat a fost un avion de vânătoare. Proiectat de o țară care dorea dispariția poporului evreu, scrie NationalInterest.org.

Este vorba de avionul de vânătoare Messerschmitt Bf.109, ulterior re-denumit Me.109, care a fost cel mai avansat avion de luptă. A fost avionul care a asigurat nemților asigurat superioritatea aeriană a naziștilor. Abia când au dat piept cu celebrele avioane de vânătoare Spitfires ale Forțelor Aeriene Britanice, în bătălia pentru Anglia, avioanele naziste au suferit prima înfrângere.

După ce Marea Britanie și Franța au pierdut coloniile pe care le aveau în Orientul Mijlociu, noile state arabe independente Egipt, Transiordania, Irak și Siria au intervenit împotriva forțelor israeliene, pe care le considerau nelegitime. Astfel a început lupta dintre evrei și arabi pentru controlul Palestinei.

Liderii nou înființatei forțe de apărare israeliene, scoși din rândurile lui Haganah, s-au grăbit să formeze o forță aeriană chiar înainte de declararea statalității. Așa au apărut avioane civile ușoare, cum ar fi Piper Cubs, la Sherut Avir - „serviciu aerian” - care a zburat misiuni de recunoaștere, precum și misiuni de bombardare.

Dar agenții israelieni se confrntau cu dificultăți în achiziționarea de echipamente militare din cauza embargoului asupra armelor. În cele din urmă, Otto Felix a găsit un comerciant ceh de arme, dispus să vândă evreilor avionul Avia S-199 la un preț de 180.000 de dolari bucată, echivalând cu 1,8 milioane de dolari în prezent. Prețul a inclus echipament, muniție, livrare și lecții de zbor pentru piloții israelieni.

Când israelienii au primit ulterior o ofertă de a cumpăra P-47 Thunderbolts, mult mai performante, și la un preț mai mic, au refuzat-o.

Noua forță aeriană a statului evreu nu avea însă nici piloți, nici mecanici calificați, așa că a adunat un grup de voluntari și mercenari, cu salarii reduse, în ceea ce este cunoscut ca Machal sau Machalniks.

Dintre cei 609 de oameni care au servit în forțele aeriene israeliene în primul său război, 181 erau născuți în Israel, 182 proveneau din Statele Unite, 80 erau sud-africani și aproximativ 50 proveneau din Canada și Regatul Unit. Restul au venit din alte țări.

Pe 18 mai 1948, un C-47 egiptean a aruncat bombe într-o stație de autobuz din Tel Aviv, ucigând 42 de persoane și rănind peste 100. Și, fără măcar un singur zbor de testare, cele patru avioane Avia operaționale au fost trimise direct în luptă. Forța egipteană suferit mai multe atacuri aeriene și a respins un contraatac israelian major pe 2 iunie, dar nu și-a reluat niciodată înaintarea spre Tel Aviv.

Acest raid aparent minor este considerat de unii că a păstrat „existența Israelului așa cum o cunoaștem noi”. De asemenea, mulți consideră că oprirea atacului egiptean, de către cele patru avioane, marchează punctul de cotitură al războiului.

La 11 iunie, Organizația Națiunilor Unite a decis un armistițiu, iar asta le-a dat israelienilor timp să adune alte cinci avioane, pentru a le înlocui pe cele pe care le pierduseră. Printre acestea: avioane de luptă P-51 Mustang și două bombardiere B-17, aduse prin contrabandă, din Puerto Rico. Noi ciocniri aeriene au avut loc când armistițiul s-a încheiat, o lună mai târziu.

Pe 18 iulie, ONU a decis un al doilea armistițiu. Niciuna dintre părți nu l-a dorit, ci au început să se reînarmeze, în ciuda unui embargo asupra armelor. Agenții israelieni au încheiat un contract pentru 50 de Spitfires IX. Primele aeronave de acest fel, extrem de performante, au început să sosească în septembrie 1948. Când a doua încetare a focului s-a încheiat pe 15 octombrie, noile Spitfires au permis forțelor aeriene israeliene să-și stabilească superioritatea aeriană.