Nu știu cum a decurs adopția în cazul copilului înfiat de Viorica Dăncilă și, evident, sunt curioasă ca toată lumea să aflu ce va explica această mamă în emisiunea din această seară (22 ianuarie) de la Antena 3. Cred că restul problemelor ce țin de calitatea ei de premier vor fi trecute în plan secund, având în vedere dezbaterile publice pe care le-a iscat reportajul publicat pe site-ul ziarului Libertatea.
Supoziția lui Cătălin Tolontan și a jurnaliștilor din subordine că adopția băiatului, la începutul anului 1990, ar fi fost ilegală arată clar o necunoaștere a temei privind înfierile în acea perioadă, precum și o lipsă minimă de documentare. Dacă nu cauți ca jurnalist adevărul ca să-l înfățișezi publicului, mai bine o lași baltă. E complet nedeontologic ca să o acuzi pe Viorica Dăncilă că a înfiat copilul ilegal și să-i ceri să vină ea cu probe că nu-i așa.
Pentru că am trăit ca reporter perioada în care adopțiile se făceau pe bandă rulantă, pentru că am făcut anchete cu privire la acest fenomen atunci când pe scările ”Tribunalului Mare” de pe cheiul Dâmboviței mame sărace, de la țară, stăteau cu pruncii în brațe ca să se agațe de câte un avocat dispus să-i înlesnească găsirea unei familii care își dorea să cumpere un copil, am să povestesc cum se proceda în cazurile de înfiere. Am mai spus-o și atunci când președintele Klaus Iohannis a fost acuzat aiurea că a intermediat adopții. Profesorul de fizică de atunci nu a fost decât o za din lanțul procedural prin care copii sărmani, sau din orfelinate, sau cu handicapuri grave au fost adoptați de părinți din Occident și din România.
Cum se petreceau lucrurile? Să luăm drept exemplu o familie ca aceea a Vioricăi Dăncilă, adică din România. O femeie care își dorea un copil afla despre un micuț abandonat fie în spital, fie într-un orfelinat, fie direct de la familia care dorea să-și dea copilul contra cost, prin intermediul unui avocat care deja intrase în sistemul juridic al unor asemenea cauze. În orice situație, se apela la avocat. Acesta mergea la primărie, acolo unde exista un serviciu social, și împreună cu părinții naturali întocmeau o declarație prin care renunțau la minor, consimțind adopția către ”X”. Angajata primăriei făce un simulacru de anchetă socială, de fapt o hârtie închisă între coperțile dosarului care pleca prin avocat către instanță.
Ne puteți urmări și pe Google News
La fel se proceda și în situația adopțiilor de către persoane din străinătate, cu mențiunea că în lanțul relațional apăre și un intermediar și, de mult ori, și un traducător. Desigur, fiecare dintre ei erau recompensați cu fracții de sume din cea plătită de viitorii părinți adoptivi. Nu exista niciun fel de lege care să interzică asta la începutul anilor 90.
Singurele statistici adevărte cu privire la adopțiile acestea, la numărul copiilor plecați în afara țării sau rămași la familii din România, se găsesc doar în arhivele judecătoriilor. Direcțiile Județene pentru Protecția Copiilor, așa cum funcționează azi, au fost înființate abiaîn 1997, iar datele pe care le dețin cu privire la adopții sunt legate doar de numărul copiilor adoptați. Și, așa cum îmi amintesc din dialogurile pe care le-am avut de-a lungul timpului cu mai multe șefe de la Oficiul Român pentru Adopții, cifrele sunt îndoielnice deoarece nu crede nimeni că s-a făcut vreodată o inventariere concretă a dosarelor înregistrate la instanțe.
Pe 11 iunie 1990, din cauza nenumăratelor reclamații și articole din presă, guvernul a interzis adopțiile internaționale, anunțând că trebuie schimbată legislația și creat un sistem viabil pentru aplicarea procedurilor și ținerea unei evidențe stricte cu privire la copiii care pleacă la familiile din străinătate. S-a făcut câte ceva, s-a îngreunat procedura, mai ales pentru familiile din străinătate, însă adopțiile au continuat.
Revenind la cazul mamei Viorica Dăncilă, adopția băiatului ei s-a petrecut în primele luni ale anului 1990. Băiatul a fost lăsat în spital, spunea mama naturală, iar bărbatul ei era internat la București, fiind suferind de cancerîn fază terminală. În atare condiții este de presupus de ce copilului înfiat de Viorica Dăncilă i s-a eliberat certificatul de naștere direct pe numele ei și al soțului. Tatăl natural nu-și putea da consimțământul la înfiere, așa că totul a fost făcut de mamă și de avocatul familiei Dăncilă care a mers cu dosarul la judecătorie.
Recomandările noastre
