Eschil a fost, din cîte ştim despre el, un om al datoriei. Luptătorul de la Maraton şi de la Salamina a fost, spre deosebire de mulţi alţi dramaturgi, un autor cu program. Nu mă îndoiesc că Sofocle, Shakespeare, Ibsen, Caragiale, Brecht sau O`Neill au scris teatru şi de amorul artei în sine sau din pură plăcere ori pentru a-şi ordona obsesiile sau chiar pentru a trăi din asta. Eschil, însă, nu.

Intenţia cu care Eschil şi-a scris piesele este ştiută: el a vrut să nu îi lase pe contemporanii săi să uite miturile care fondează lumea. Nu zic "lumea lor" pentru că toate probele ne arată că trăim în aceeaşi lume. Eschil ştia că oamenii uită repede ceea ce este important şi că uitarea îi rătăceşte. Aşa că a livrat contemporanilor adevărurile fundamentale , în forma cea mai asimilabilă de către popor, adică spectacolul de teatru. Şi trilogia "Orestia" şi "Perşii" şi "Cei şapte contra Tebei" au cunoscut traduceri în româneşte şi editări în secolul trecut. Ştiu că există şi o traducere a piesei eschiliene "Prometeu în lanţuri" realizată de Nicolae Iorga. Nu mi-a căzut în mîna, dar tare aş vrea să o găsesc cumva. În ceea ce le priveşte, teatrele noastre le-au pus în scenă. Rar, dar le-au pus. Însă, dincolo de fenomenul teatral ca atare, aş aşeza trilogia "Orestia" oricînd între marile cărţi ale lumii, între acele texte care fondează canonul omenesc. "Orestia", despre care unii cercetători cred că, de fapt, era o tetralogie, dar că piesa dintîi s-a pierdut, s-a jucat pentru prima dată la Atena, în cadrul festivalului dionisiac din 458 î.H. şi a luat locul I. "Orestia" (numele vine de la personajul Oreste) este compusă din trei piese: "Agamemnon", "Hoeforele sau Purtătoarele de prinoase" şi "Eumenidele". Am, recunosc, o slăbiciune pentru această trilogie şi datorită faptului că păstrez în biblioteca mea o ediţie din 1942, în traducerea lui G. Murnu, care foloseşte o limbă română absolut seducătoare, limpede, curgătoare, flexibilă dar precisă în acelaşi timp, o limbă română care permite să pricepi şi aluziile şi umbrele. Chiar şi aşa, în prefaţa ediţiei, traducătorul îşi exprimă regretul că traducerea nu redă întreaga bogăţie semnatică a textului grec şi, nici mai mult nici mai puţin, îndeamnă pe toţi cititorii să studieze greaca veche pentru a citi originalul. Recunosc în toate acestea – calitatea fermecătoare a limbii, efortul de a traduce (atenţie: păstrînd rigorile strofei melice!) şi îndemnul final spre studiul elinei – o curăţenie intelectuală aproape dispărută astăzi. Revenind la "Orestia", citez din acelaşi G. Murnu: "Trilogia nu e numai compoziţional desăvîrşită, ci şi poetic impresionantă şi cea mai titanic dinamică prin mijloacele-i incomparabile de expresie patetic lirică şi dramatică, prin neobositul elan al unei extatice fantezii dionisiace, a cărei nesecată exuberanţă producea, chiar în antichitate, impresia unei beţii, adică a unui delir caracteristic (după Platon) unui fiu al Muzelor cu adevărat genial". În prima piesă a trilogiei vedem cum regele Agamemnon, întors din războiul troian, este asasinat de soţia sa, Clitemnestra. Agamemnon adusese cu sine din lungul război ca pradă, dar şi ca amantă, pe Casandra, fiica regelui învins Priam. Clitemnestra, păstrînd ura împotriva soţului ei după ce acesta o sacrificase zeilor pe Ifigenia, fiica lor, pentru ca vasele lui de luptă să poată naviga în siguranţă spre Troia, devenise, în timpul aşteptării soţului, amanta vărului acestuia, Egist, care îi va fi şi complice la crimă. Tensiunea acestei prime piese este de la bun început extraordinară, iar momentul în care Casandra este posedată de Apolo şi intră într-o transă tulburătoare rămîne, după părerea mea, unul dintre cele mai puternice din istoria lumii. În a doua piesă, Oreste şi Electra – fiul şi fiica Clitemnestrei şi a lui Agamemnon, aşadar fratele şi sora Ifigeniei – o ucid pe mama lor pentru a-şi răzbuna tatăl. Eriniile, care pedepseau paricidul, se declanşează şi încep prigonirea lui Oreste. Zeii intervin de o parte sau de cealaltă. În cea de-a treia piesă, îl găsim pe Oreste în azil la templul lui Apolo din Delfi, dar nici măcar zeul nu poate împiedica furia Eriniilor care ameninţă să-l ucidă, agonic. Apolo îl trimite pe Oreste să caute protecţia zeiţei Atena în chiar oraşul ei. Atena organizează un adevărat proces pentru a judeca vinovăţia lui Oreste şi, în acest scop, cheamă lîngă ea 11 bătrîni înţelepţi. Procesul începe cu Eriniile pledînd pentru vionvăţia lui Oreste şi Apolo pledînd pentru nevinovăţia sa. În final, juraţii votează. Ultima, votează chiar zeiţa, care anunţă că votul ei este în favoarea lui Oreste. În urnă, scorul e egal: 6 pentru vinovăţia lui Oreste şi 6 pentru nevinovăţia sa. Zeiţa Atena anunţă că scorul egal îi este favorabil acuzatului – vedem în această piesă antică aplicarea unuia dintre cele mai importante principii de drept, pe care îl găsim şi în dreptul roman ("in dubio pro reo") şi în dreptul oricărei democraţii de astăzi (prezumţia de nevinovăţie lucrează pînă cînd vinovăţia este cu certitudine probată şi asta decide doar judecătorul). Atena umanizează, de fapt, o tragedie care depăşise, deja, omenescul suportabil şi, astfel, aduce pacea pentru toţi. Spirala violenţei legitime a fost curmată – vocea sîngelui care cheamă mereu sînge a fost stinsă. Revenirea la Eschil este, întotdeauna, ca o trezire. Pe măsură ce te afunzi în povestea tragediei sale, te trezeşti mai limpezit. Experienţă foarte insistent recomandată!