Cum au învins românii hidra sovietică

Evz.ro încheie astăzi seria de articole dedicate „rezistenţei” româneşti din lagărele sovietice, oferindu-vă tuşele decisive ale unei istorii prea puţin cunoscute. Era în iarna 1945-1946 când la Oranki a ajuns un personaj care ar trebui pomenit în toate cărţile de istorie, şi nu este. Ionică Ciutea, învăţător de prin părţile Vrancei. Invocând prevederile Convenţiei de la Haga (care stipula neobligativitatea muncii pentru ofiţeri), document semnat de URSS şi prea puţin cunoscut printre deţinuţi, Ciutea a refuzat munca forţată. A intrat în greva foamei.

A fost un David autoînfometat pentru a învinge un Goliat nesătul, care ar fi vrut şi trupurile şi sufletele celor pe care şi-i făcuse sclavi. Ciutea a riscat să moară chinuit, fiind convins că nemţii sau austriecii, sau italienii, sau japonezii vor ajunge cândva acasă şi vor spune adevărul despre URSS, statul care pretindea că respectă în cel mai înalt grad drepturile omului.

Acest moldovean, nebun cum doar eroii sunt, a sfidat tot ce ştiau prizonierii despre rezistenţă în cazuri extreme. Ciutea a făcut greva foamei zece zile, ba mai mult, şi-a aruncat şi hainele ostentativ, stând dezbrăcat, la minus zece grade.

Un semn de la Dumnezeu

Legenda înfiorătoare, apărută după moartea unei mari artiste a României. Cum a fost găsită în coșciug

Vreme extrem de rece în toată România. Temperaturi negative record în aceste regiuni

Medicii ar spune că a avut un organism incredibil, Radu Mărculescu crede că a fost semnul divin prin care li s-a arătat calea de urmat. Ciutea a fost mutat din mijlocul ofiţerimii române, unde exemplul lui era periculos. Degeaba. Peste jumătate de an, un transport de nemţi sosit la Oranki le aducea un bileţel scris de Ionică. Era bine şi, mai ales, nu muncea!

Printre români, a urmat o ”epidemie” de greve ale foamei. Mărculescu a făcut parte dintr-un grup de aproximativ treizeci de oameni care au apelat la această formă extremă, câştigându-şi, prin suferinţă, dreptul care le era conferit juridic de un act internaţional. Prima tentativă, la Oranki, a fost eşuată.

Ştampilaţi iremediabil ca ”instigatori” au fost trimişi la Gaura Dracului, un lagăr de pedeapsă. Aici, într-un ”izolator”, îmbrăcaţi în zdrenţe, luptând cu ploşniţele şi păduchii, românii au intrat iar în greva foamei. Şi au învins! Victoria le-a fost recunoscut în noaptea de Crăciun, după zile ireale de luptă cu foamea şi tentaţia parşivă a renunţării.

Dau viaţa mea pentru o carte!

Au primit o hârtie oficială prin care erau ”decăzuţi din onoarea muncii în Uniunea Sovietică”. Un singur prizonier nu s-a împăcat cu victoria. Învăţătorul Mitică Bălan, căruia îi fusese confiscat un manual de franceză, din care citea zilnic. Se lupta cu limba lui Voltaire şi asta îl tinea în viaţă. Visul lui cel mai mare era să se întoarcă acasă şi să-şi înveţe băiatul franceză. Un vis frumos ca o zi de vară la Paris.

Bălan, abia ieşit din greva foamei, a intrat în alta, până şi-a recuperat cartea. Lui Mărculescu i-au dat lacrimile: nu mai văzuse un aşa francofon, deşi în Bucureşti publicase numeroase traduceri din limba franceză şi avea nenumăraţi prieteni care o vorbeau fluent. Mai târziu, la Oranki, în februarie 1948, o altă grevă masivă a forţat repatrierea treptată a românilor, deveniţi ”irecuperabili”. Au participat atunci aproximativ 1.500 de români!

MANIPULARE MADE IN URSS

Fericirea e o himeră şi durează zece zile

Greviştii de la Gaura Dracului au mai fost protagoniştii unui episod halucinant. într-o dimineaţă, şeful lagărului, diabolicul Tiganov, i-a strâns în curte, le-a dat o ”călăuză” şi le-a spus că sunt liberi. Vor lua trenul spre casă, urmând a opri într-un loc unde se organizează ”detaşamente pentru repatriere”. Bucuria dezlănţuită printre prizionieri nu se poate pune în cuvinte.

Primul om liber

Artileristul Lungu ştia din zori că vor pleca. îşi visase calul, şi nu fusese noapte în care să-şi viseze murgul şi a doua zi să nu pornească la drum. Primul om pe care l-a întâlnit în tren Radu Mărculescu era ca propria-i imagine în oglindă. Primul om liber era un invalid de război, cu o medalie în piept.

Ca şi Mărculescu, luptase la Don, doar că sovieticul ajunsese până la Berlin, unde îl prinsese ultima zi a măcelului care mai este cunoscut şi ca Al Doilea Război Mondial. îşi pierduse un picior, dar nu pe front, ci pe fundul unei mine, într-un lagăr de pedeapsă pentru deţinuţii politici. Venea din Siberia, fericit că plătise ”doar” cu atât libertatea. Avea 32 de ani. La fel ca Radu Mărculescu.

Copiii, ca un certificat de eliberare Românii au dat în gara din Kazan peste o femeie care le vorbea limba: o basarabeancă. Strângea la piept o fetiţă. Femeii îi dăduseră drumul după şapte ani de captivitate. Naşterea unui copil încetase să mai fie un dar divin, devenise biletul pe care scria ”libertate”. Aşa prevedea legislaţia sovietică. Basarabeanca plângea: ”Bine măcar că tatăl pe care i l-am dat era român, de-al nostru”.

Foştii ofiţeri ai Armatei Regale au făcut o chetă pentru copil. Au strâns o sută de ruble, iar apoi s-au dus să se plimbe prin Kazan. S-au reîntîlnit, toţi, seara, la opt, în aceeaşi gară mare. Şi au plecat fericiţi spre Maransk. Zece zile să fi durat toată călătoria lor. S-a dovedit că nu mergeau spre casă, aşa cum îşi închipuiau, ci spre un ”punct de adunare”, de fapt tot un lagăr.

Nu erau liberi, Tiganov îi minţise, le vânduse o iluzie, fiindcă nu avea suficienţi paznici pentru a-i transporta sub escortă. Manipularea a funcţionat perfect: niciunul n-a fugit din grupul fanatizat de fericirea că se îndreaptă spre casă. S-au dus singuri spre următorul punct de pe harta iadului lor.

ÎNTRE CASĂ ŞI HARAKIRI

Japonezii pun o problemă de onoare

La Maransk, Radu Mărculescu şi-a găsit un prieten pe măsură: japonezul Yimori Toru, un intelectual strălucit, specializat în limbi străine. Cei doi, român şi asiatic, trăiau ca în Grecia Antică, schimbând idei. Prizonierii japonezii, îşi aminteşte Mărculescu, erau speciali. De la lagăr la lagăr reacţionau diferit. Aveau un lider, şi nu ieşeau din cuvântul lui, orice le-ar fi poruncit.

A văzut japonezi linguşindu-i, dezgustător, pe sovietici, aşa cum a văzut japonezi refuzând să cedeze un centimetru din verticalitatea lor. Yimori Toru i-a explicat ceva din mentalitatea acestui popor, ceva ce n-a uitat niciodată: ”Noi credem că trebuie să facem orice pentru a trăi, aşa suntem mai utili pentru ţara noastră şi pentru împărat. Liderul îşi asumă rolul de a ne conduce. Dacă exagerează cu ”servilismul”, în drumul spre casă se va pedepsi singur, pentru că a ales calea mai uşoară, dezonorantă. Ai auzit de harakiri?”.

Şi cum în lagăre veştile ajung mai greu, dar ajung, Mărculescu a aflat că liderul lui Yimori, care la spectacolele puse în scenă de propagandă nu mai prididea cu îndemnurile la luptă de clasă, şi-a recuperat onoarea. În vaporul care îi ducea soldaţii din subordine înapoi în Asia s-a sinucis. Îşi împlinise misiunea.

CHOPIN VERSUS STALIN

”Pianistul”, varianta sovietică

Dintre toate amintirile din prizonierat, cazul unui capelmaistru de orchestră belgian, Durrieux, l-a marcat cel mai mult pe Mărculescu. Belgianul făcuse parte din mişcarea pro-germană a lui Dergelle şi fusese capturat după capitulare de sovietici. Îl aştepta deportarea în Uniune şi, probabil, Siberia. Numai că un  general cu predispoziţie interioară spre excese pregătea o întoarcere acasă triumfală, cu o suită bogată. Îi lipsea doar o fanfară ca să dea intrării în oraşul natal tuşa decisivă de strălucire.

Deţinutul Durrieux a fost transferat în suita generalului excentric, şi cum soţia generalului era îndrăgostită de pian a început să ia lecţii cu Maestrul. Într-o gară obscură însă, NKVD-iştii n-au apreciat salonul de muzică unde se cânta Chopin, se bea votcă şi se recita din Stalin. Generalul a fost arestat, cu tot statul lui major, cu soţie şi cumnată. Durrieux a ajuns într-un lagăr din Kîrghistan, unde a compus un poem simfonic intitulat ”Fergana”.

Într-un gest de curtoazie însoţit de multe speranţe l-a trimis Uniunii Compozitorilor din capitala republicii locale. Au trecut luni fără să primească răspuns. Până când într-o zi şi-a auzit poezia la radio. I-o furaseră şi i-o atribuiseră compozitorului sovietic Maldebaiev. Femecat de ”Fergana”, Radu Mărculescu a scris un poem lung, ”Copilul şi Vremea”.

Emoţionant şi crud, dedicat celor care şi-au pierdut tinereţea şi viaţa în lagăre, ”Copilul şi Vremea” avea să fie folosit peste ani ca probă împotriva sa la o mascaradă care a purtat, ilegitim, numele de ”proces”, într-o Românie abandonată comunismului. Radu Mărculescu a trecut din Gulagul sovietic în cel românesc ciudat, ca un Orfeu prea sincer în versurile sale.

POEZIA NU SE PREDĂ ”Comoara noastră nu o veţi găsi. Ea este Eminescu”

1950. 15 ianuarie. Ziua lui Eminescu, în lagăr. Radu Mărculescu a fost desemenat să facă o prezentare a operei poetului naţional. O termina înflăcărat, mobilizator: ”Năvăliţi hoarde ale Apocalipsului!  Ucideţi, robiţi, ardeţi şi jefuiţi, cum vi-i felul! Prădaţi tot ce vă iese în cale! Dar să ştiţi, comoara noastră, cea adevărată, orice aţi face, nu o veţi găsi. Ea este ascunsă bine. Acolo unde voi nu puteţi ajunge. Ea este Eminescu”. În rest, zilele au trecut la fel, cenuşii, cu teamă şi speranţă.

Căpitanul Lungu îşi visează iar calul

Tratatul de la Paris a cuprins o formulare juridică stupidă, care i-a scos din sărite pe avocaţii români aflaţi în robie. Se prevedea că prizonierii de război vor fi eliberaţi ”kak mojna scarei” – ”cât mai repede cu putinţă”. În traducere sovietică asta a însemnat o prelungire a sclaviei cu încă patru ani şi jumătate.

Apoi, a venit Odessa, ultimul lagăr şi visul premonitoriu al căpitanului Lungu. I s-a arătat iar calul. Era clar: pleacă toţi, pleacă acasă. Au lăsat în urmă o ultimă imagine, o uşă bălăngănindu-se, uşa care închidea anii de robie, o uşă în vântul de iarnă, şi un lagăr care le părea acum o ”casă rămasă pe seama stafiilor”.

ULTIMUL ORDIN

”Tu scrie, Radule, scrie...”

Radu Mărculescu a fost eliberat din temniţa sovietică doar că să fie expediat în alta, într-o ţară care era doar caricatura celei pentru care plecase pe front cu nouă ani în urmă. Rezistenţa din Gulagul sovietic a fost încarcerată la Bragadiru. Aici, Mărculescu a fost printre cei norocoşi. Unii au plecat, după un timp, acasă, alţii – la Canal.

În dimneaţa zilei de 17 iulie 1951, Mărculescu a tras lozul norocos. A plecat, dar sufletul i-a rămas acolo, lângă camarazii din lagăr, ”sufletul ca o rufă agăţată în sârmă ghimpată”. Ajuns în faţa casei sale, îmbrăcat într-o uniformă decolorată, acest prizionier dintr-o altă lume şi-a spus: ”Fără lacrimi, eşti soldat, nu muiere!”. L-a aşteptat doar mama, prima lui soţie încetase să mai ţeasă pânza Penelopei.

Lupta pentru a rămâne oameni

Inainte să iasă pe poarta lagărului de la Bragadiru, bătrânul colonel Stelică Dumitru, camarad de carceră, grevă, deportări, i-a spus: ”Tu scrie, Radule, scrie Radule tot ce ai văzut, tot ce-ai simţit, tot ce-am pătimit laolaltă. E ordinul pe care ţi-l las la despărţire”. Şi Radu scrie, scrie la calculator, a învăţat singur.

Recent i-a apărut în germană volumul ”Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”. La ediţia românească, acum nouă ani, i-a scris prefaţa Monica Lovinescu. La cea germană, pe penultima copertă, Radu Mărculescu a scris aşa: ”Lupta aceasta disperată, dar nu lipsită de o tragică măreţie, a fost ca să rămânem, până la sfârşit, oameni”.

DRUMUL SPRE PARIS TRECE PRIN PERIPRAVA

România „roşie” şi Revoluţia într-un ochi de geam

După experienţa lagărului, pentru Radu Mărculescu a venit şocul comunismului românesc. Scenariul e acelaşi ca pentru toţi prizonierii de război români ce au refuzat să se întoarcă în ţară pe tancurile diviziei „Tudor Vladimirescu”: câţiva ani de linişte şi apoi represiunea teribilă, după evenimentele din 1956 din Ungaria.

Un proces de formă urmat de un sejur carceral la Periprava i-au „mâncat” alţi cinci ani din viaţă lui Mărculescu. De data asta însă, profesorul a fost parţial salvat de şansă şi de ceva cu adevărat rar în perioada „roşie” – martori oneşti. Explică veteranul:  „Experienţa închisorilor româneşti n-a fost, în cazul meu, la fel de dură ca lagărul. Eu nu am fost condamnat, ci doar depus administrativ.

Asta numai datorită caracterului oamenilor puşi să mintă împotriva mea, care în instanţă şi-au retras acuzaţiile. Ţin minte şi acum figura derutată a procurorului de la proces. Toţi martorii acuzării şi-au retras acţiunile”. „Vreţi să vă spun în ce condiţii ne-au fost smulse acuzaţiile?”, ar fi întrebat unul din martori chiar în sală. Justiţia butaforică a României comuniste s-a descurcat însă, scoţând din joben un verdict hilar şi trimiţându-l pe acuzat într-o colonie de muncă, la Periprava.

De la Eminescu la Iisus

În 1964, la 49 de ani, Radu Mărculescu era liber. La aproape două decenii de la sfârşitul conflictului global, românul îşi încheiase şi el, în fine, conturile cu războiul. După suferinţe imense, dar mai ales după o demonstraţie impecabilă de mândrie şi demnitate. La ieşirea din puşcărie, în 1964, Mărculescu avea în faţă o nouă provocare: trebuia să trăiască.

Lucrase, până la procesul inventat din 1958, în domeniul construcţiilor, după ce un prieten inginer avusese bunăvoinţa să-i explice noţiunile de bază.  După Periprava însă, Mărculescu era aproape un proscris. România nu avea nevoie de el. Profesorul de litere era tot ce ura mai mult regimul comunist: un ofiţer din vechea gardă care refuzase să vină cu „Tudor Vladimirescu”, dar mai ales un om care ştia, până la esenţă, ce fusese România înainte de război şi ce era ea douăzeci de ani mai târziu.

„Ca să-mi câştig existenţa m-am apucat de pictură bisericească. Eu pictam de mic, deci nu eram chiar un novice. M-a ajutat mult şi băiatul nevestei mele, un băiat minunat şi cu talent la desen. Cu el am colindat toată ţara şi am pictat şaisprezece biserici. La unele stăteam câte un an sau doi să termin”, rememorează veteranul.

„Nu le-a plăcut deloc când m-am întors”

Până la urmă, chiar încercarea regimului de a scăpa de el, l-a ajutat pe Mărculescu. A cerut, în anii ’70, dreptul de a merge la Paris. „Spre surprinderea mea mi-au dat drumul, gândindu-se probabil că nu mă voi mai întoarce şi le rămân lor casa şi pensia. Eu aşa cred, îmi aduc aminte că securistul care mi-a adus răspunsul afirmativ se uita insistent prin casă. Nu le-a placut deloc când m-am întors, nu mi-au mai dat drumul după aia”, povesteşte Mărculescu.

Revoluţia l-a prins chiar în Bucureşti, în casa de lângă televiziune, în ochiul fierbinte al evenimentelor. Profesorul a trăit însă zilele acelui decembrie ca orice român: într-o confuzie totală, neştiind cine sunt teroriştii, neştiind cine sunt vinovaţii. I-a rămas doar o concluzie concretă, cât forma unui glonţ care perforează un ochi de geam. Sticla spartă a rămas acolo, întâmpinând puţinii musafiri care-i mai calcă pragul, astăzi, profesorului de 94 de ani.