Astfel că a început un proces de dezrădăcinare, de schimbare a vechilor reflexe instituționale și politice, considerate retrograde și dăunătoare, responsabile pentru starea deplorabilă a muncitorului român. Presiunea Partidului Comunist s-a manifestat treptat, lipsa unei fundaţii solide înainte de 1944 îngreunând manevrele de preluare a puterii. Chiar şi aşa, asaltul minorităţii s-a derulat implacabil, mici pachete de rezistenţă simbolice fiind eliminate până la sfârşitul lui 1947.

Opera de exorcizare a demonilor naziști

Mişcarea de tabula rasa nu a fost benevolă, evident, dar ea a fost facilitată de vinovăţia pe care o parte a societăţii româneşti a resimţit-o la încheierea conflictului mondial. Păcatul asocierii cu regimul lui Adolf Hitler trebuia plătit, iar comuniștii autohtoni au avut grijă să-și aroge funcția de judecători. Imediat după 23 august 1944 a început opera de defascizare, de exorcizare a demonilor nazişti care au bântuit în a doua jumătate a anilor ’30 şi mai ales în perioada regimului militar al mareşalului Antonescu. Deoarece pericolul fascist era ubicuu, transformările şi epurările au fost proporţionale. Sub masca defascizării sau a democratizării se afla chipul comunizării.

Școala trebuia controlată politic

Un domeniu foarte important, primordial pentru reuşita Partidului Comunist de diseminare a ideilor sale, era învăţământul, indiferent de nivel – dacă vorbim de învăţământul primar, conceptul de tabula rasa al lui Locke are un coeficient de aplicabilitate semnificativ, modelarea personalităţii copiilor fiind la îndemână, din moment ce omul nu se naşte cu principii, ci le capătă empiric, prin experienţă. Școala trebuia controlată politic, „trebuia să pregătească tineretul țării pentru viața aceasta nouă, pentru societatea cea nouă, pentru orânduirea cea nouă fără clase, pentru noul fel de viață al oamenilor, pentru viața socialistă.”1 Până acolo era însă un drum lung. Ca şi în alte părţi, şi aici a funcţionat aceeaşi idee a decontaminării. Toţi cei care aveau simpatii de extremă-dreapta trebuiau îndepărtaţi, compromiterea lor, în primul rând morală, fiind incompatibilă cu misiunea nobilă de a preda copiilor şi tinerilor. De asemenea, ideologizarea cât mai amplă a învățământului public era un alt obiectiv important, cu toate că sub ministeriatul social-democratului Ștefan Voitec realizările nu au fost pe măsura așteptărilor.

Profesorii, „instrumente docile ale acestei propagande”

Din perspectivă comunistă, situaţia învăţământului la momentul 23 august 1944 era „gravă.” Un raport de la începutul anului 1945 raporta faptul că „în şcoală se făcuse o intensă propagandă fascistă, atât prin organizaţiile para-şcolare (…) cât şi prin felul cum erau alcătuite programele analitice şi manualele didactice.”2 La această situație dificilă au contribuit și profesorii care, atunci „când nu erau fasciști notorii (…) deveniseră instrumente docile ale acestei propagande.” De asemenea, profesorii mai erau acuzaţi de a fi „cultivatori ai obscurantismului, propovăduitori ai urii de rasă şi ai şovinismului.”3


FOTO; Ministrul Educației, Ștefan Voitec, a susținut ideologizarea învățămânului. În imagine, decorând-o pe Elena Ceaușescu FOTO: ARHIVA COMUNISMULUI



Academicienii, invitați să coboare în mijlocul poporului

Ca parte a acestui efort de reconstruire, de reconfigurare ideologică după anii carlişti şi, mai ales, antonescieni, a fost şi apariţia, în ianuarie 1945 la Bucureşti, a noii reviste oficiale a Ministerului Educaţiei Naţionale – „Noua Şcoală Românească.” Încă de la primul număr se vorbeşte despre rolul şcolii în noul context socio-politic. Aceasta trebuie să „corespundă cerin ţelor vremii şi adevăratelor interese ale poporului.” Nu se poate atinge obiectivul specificat dacă statul român nu este capabil să le „asigure acestora o existență materială demnă, un cadru de democrație progresistă.” Referindu- se la uni ver sităţi şi mari institute de cercetare, Voitec doreşte ca studiile superioare să nu mai reprezinte un vis inaccesibil pentru cei mulţi, mediul academic să nu mai fie o lume care trăieşte într-un turn de fildeş, ci „să coboare în mijlocul poporului (…) să i se dea cultura şi lumina la care e îndreptăţit.”4

Partea bună: alfabetizarea

Principiul democratizării învăţământului nu este greşit ( chiar dacă textul nu este explicit în acest sens, este vorba şi de învăţământ gratuit şi obligatoriu, alt mod de a coborî cultura în mijlocul poporului fiind greu de imaginat ) dar elementele de îndoctrinare care vin odată cu deschiderea către cetăţenii mai puţin privilegiaţi material fac ca gestul viitoarei coaliţii dominate de comunişti să îşi piardă sensul iniţial. Un anumit nivel de îndoctrinare a elevilor și studenților a existat și în perioada interbelică, totuși, nu se compară cu valul ideologic pregătit de Partidul Comunist. Pe de altă parte, nu se pot nega beneficiile alfabetizării şi dezvoltării unei infrastructuri şcolare decente.

Dascălii, instruiți pentru „combaterea fascismului”

În primăvara anului 1945, la puţin timp după instalarea guvernului Petru Groza, se constituie o comisie care să se ocupe cu reforma învăţământului. Nu era neapărat o chestiune de structură – singurele schimbări notabile înainte de adoptarea legii învăţământului din 3 august 1948 fiind adoptarea sistemului gimnaziului unic de patru ani la 23 martie 1945, a cărei raţiune era realizarea „pentru toţi copiii a egalităţii mult dorite (…) ea va constitui un început de dreptate socială”5, şi eliminarea sau modificarea manualelor în sensul dorit de regim – ci de o adevărată „dezintoxicare” a vieţii şcolare şi universitare. Astfel că principalele ţinte sunt, în primul rând, „desfascizarea învăţământului şi combaterea analfabetismului.”

Schimbarea mentalității copiilor

În cazul primului obiectiv nu este de ajuns „să se scoată din programe şi manuale părţile şovine, falsificările referitoare la U.R.S.S., cele întemeiate pe ura de rasă.” Este nevoie de schimbarea mentalității copiilor, iar rolul principal revine cadrelor didactice. De aceea vor fi organizate cursuri speciale pentru profesori unde vor fi instruiţi în privinţa „combaterii fascismului.”

Sindicatele, un scut cu două atribuții

Cea mai bună tactică era unirea tuturor sindicatelor sub o singură conducere, şi aceea afiliată Confederaţiei Generale a Muncii. Congresul din 21-23 iulie 1946 a oficializat iniţiativa. Unul dintre inspectorii generali – Gheorghe Dumitrescu – vedea în apariţia Sindicatului Învăţătorilor un scut care „să apere nu numai realizarea revendicărilor materiale ale slujitorilor catedrelor din învăţământul primar, dar va avea să statornicească drumul pentru aşezarea noii şcoli a poporului.”6

Bani pentru orele suplimentare

La Congresul propriu-zis a luat cuvântul, printre mulţi alţi invitaţi, şi Ministrul Educaţiei Naţionale, Ştefan Voitec. Acesta a anunţat finanţarea de la bugetul de stat a orelor suplimentare şi cărţilor necesare învăţătorilor – în total au fost alocate 2 miliarde de lei – tipărirea noilor manuale şcolare, „organizarea unor economate judeţene”, „loturi experimentale” şi „întreţinerea şi împrospătarea materialului didactic de către minister.”7

„Epurația studenților, profesorilor și a elevilor”

Acelaşi scenariu a fost aplicat şi cu o lună mai devreme, la Congresul profesorilor secundari şi universitari, fiind aprobată decizia de înfiinţare a Uniunii Sindicatelor Profesorilor, de asemenea, sub egida Confederaţiei Generale a Muncii. Guvernul a trasat la Congres principalele linii pe care trebuia să le urmeze noua Uniune, începând cu lipsa de intransigență față de încercările de a crea „un nou focar de infecție, de dezordine și provocări” în învățământ. Apoi, era nevoie de aportul acesteia pentru a „reface clădirile şcolare (…) completa materialul didactic indispensabil unei normale funcţionări a învăţământului (… ) asigura dreptul la învăţătură al tuturor celor apţi.”


FOTO; Ministrul de Interne Teohari Georgescu (foto dreapta) este cel care a anunțat arestarea studenților și a elevilor



Arestarea celor care „au derulat acțiuni șovine”

Totuşi, cel puţin o misiune era la fel de importantă – „aceea de a ajuta Ministerul pentru a desăvârşi epuraţia profesorilor, dar şi a elevilor şi studenţilor, pentru că înlăturând pe cei care sunt duşmanii progresului, ai însăşi intereselor vitale ale Patriei noastre, într-un moment de cotitură a istoriei ei, să asigurăm liniştea în şcoală, să înlăturăm odată oprobiul aruncat asupră-i, să putem munci cu însufleţire şi rodnicie pentru cei de azi şi pentru cei de mâine.”8 Opera de epurație a început imediat, decanii Universității din București aflând de la ministrul de Interne Teohari Georgescu faptul că arestarea unor profesori și studenți s-a făcut în baza suspiciunii că ar fi derulat acţiuni şovine, antisemite şi îndreptate împotriva regimului democrat al lui P. Groza.9

Reducerea spiritului literar

Ambele organisme nou înfiinţate şiau declarat sprijinul pentru prevederile înscrise în platforma program a Blocului Partidelor Democrate. B.P.D se constituise cu două luni în urmă, înlocuind în acest mod Frontul Naţional Democrat. La capitolul III, punctul I – despre instrucția publică – se promit, printre altele, „asigurarea de înlesniri pentru studii secundare și universitare elementelor înzestrate, fii de muncitori, țărani și funcționari”; „dezvoltarea și înființarea de noi școli de adulți, biblioteci și atenee populare”; „accentuarea caracterului realist al învățământului secundar”; „reducerea spiritului exclusiv umanist și literar al acestui învățământ.”10

Fiul de țăran „a citit destule basme și poezii”

Incipienţa „politehnicizării” învăţământului prin eliminarea excesului umanist era cerută încă din 1945, „fiul de ţăran a citit destul până acum basme şi poezii, să citească deacum înainte mai multe cărţi de fizică, chimie, matematică şi ştiinţe naturale (…) Educarea în acest sens a fiului de ţăran este în mod imperios necesară fiindcă nu va fi în stare să muncească într-o agricultură mecanizată şi întemeiată pe ştiinţă.”11 P.C.R. a pus accentul şi pe reducerea excesului teoretic. Învăţământul „pur teoretic” şi-ar fi pierdut orice raţiune. Acesta a „reflectat întotdeauna numai oroarea de munca manuală a claselor posedante. Practica în ateliere şi în fabrici este necesară pentru ca elevul să capete îndemânare, încredere în forţele sale şi respectul muncii.”

Grija pentru timpul liber al elevului

Grija faţă de ceea ce învaţă elevii se împletea cu atenţia faţă de organizarea timpului liber al acestora. Un „consiliu de pedagogi şi de specialişti” trebuia „să împrumute, să adapteze sau să creeze materialul necesar amuzamentului instructiv sau educaţiei” în colaborare cu părinţii. În ce priveşte organizarea timpului liber în cadrul instituţiei de învăţământ, acelaşi consiliu poate veni cu programe „pentru sportul ordonat şi supravegheat, pentru bibliotecă, pentru societatea de lectură, pentru serbări, pentru activităţile practice şi sociale.”12 Acapararea, controlarea timpului liber de către stat era importantă deoarece îi salva pe elevi „de influenţele nefaste ce le pot încerca în timpul lor liber nesupravegheat, specificând faptul că „suntem în toiul unei febrile campanii de reconstrucţie. Partea noastră este reconstrucţia sufletului.” Anul 1947 a fost ultimul de tranziţie, de consolidare a influenţei comuniste în învăţământ, înainte de lovitura din 30 decembrie şi înainte de transformarea pe principii sovietice a şcolii, prin legea din august 1948.