Valorile sunt învălmășite. Sub stindardul libertății, al emancipării, un pisoar este pus alături de Mona Lisa și se găsesc destui care să-i laude virtuțile artistice revoluționare.

Ierarhiile sunt aruncate la gunoi. Hoții devin modele creștine și analfabeții vedete media. În această cumplită debandadă, oamenii rătăciți caută repere. Am mai scris despre această disperare contemporană care este gata să vadă minuni peste tot, în scoarța unui copac sau într-o fotografie care plânge, dar care este oarbă la minunile autentice.

Despre o minune adevărată vreau să vorbim astăzi. O știm cu toții: „Înmulțirea pâinilor”. Sau mai degrabă ni se pare că o știm. În ciuda proporțiilor ei, este o minune cuminte, discretă, ca toate minunile lui Iisus. Dumnezeu nu face decât minuni care sunt spre mântuirea oamenilor, spunea Sfântul Nicolae Velimirovici. Nu face minuni să epateze. Nu face show. Sau, cum magistral scria Părintele Constantin Sturzu, „înmulțirea pâinilor, fără circ”.

 „În vremea aceea (relatează Matei) Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare.”

Valentin Ceaușescu, apariție rară în public. Evenimentul pentru care fiul fostului dictator a ieșit din anonimat

Cătălin Cîrstoiu, la HAI România: „Să nu vă așteptați de la mine să mă retrag”. Video

Ne puteți urmări și pe Google News

Să notăm coordonatele spațio-temporale ale lipsei de hrană: „pustiu” și „târziu”. În legătură cu acestea, Părintele Galeriu amintește de mărturia unui european, care aflându-se în Africa, în pustiul Nubiei, călăuzit de un localnic, aude un geamăt, un fel de suspin colosal, care îl înspăimântă. Când îl întreabă pe băștinaș ce este asta, acela îi răspunde:

„Noi credem că este suspinul pustiului care vrea să devină grădină.”

Antiteza pe care o face Matei, între Pustiu și Hrană, dă o altă dimensiune faptelor. Vorbim așadar despre pustiul interior și despre hrana mântuitoare a sufletului.

Iisus le spune însă ucenicilor: „N-au trebuință să se ducă!” Mesajul este clar. Nu trebuie lăsați să se îndepărteze: hrana autentică este doar în apropierea lui Dumnezeu. De la Dumnezeu. Acolo se umple pustiul.

„Dați-le voi să mănânce!”, continuă Iisus, puțin ironic, puțin provocator. Adeseori, pedagogia divină ne pune în față oglinda neputinței, pentru a ne aduce cu picioarele pe pământ.

Contrariați, ușor iritați de aparenta inconștiență a Învățătorului lor, ucenicii răspund: „Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești!” Iisus cere să i se aducă acestea, le poruncește mulțimilor („cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii”) să se așeze (pentru a nu pierde solemnitatea momentului) „și privind la cer, a binecuvântat, și frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulțimilor. Și au mâncat toți, și s-au săturat, și au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline”.

Iată că, până la urmă, cuvintele lui Iisus s-au împlinit și ucenicii le-au dat oamenilor să mânânce, cu toată neîncrederea lor iritată de la început.

Hrana împărțită are și ea simbolistica ei: Pâinea este Trupul lui Iisus, plămădită din grâul care trebuie să moară și să fie îngropat pentru a rodi; iar Peștele, semnul prin care creștinii se recunoșteau din primii ani, este însuși simbolul Fiului lui Dumnezeu (în grecește, IHTIOS - pește - este acronimul pentru Iisus Hristos Teou Uios Sotir, adică Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu).

Numărul pâinilor simbolizează numărul celor cinci simțuri, care închipuie întregul trup omenesc. Numărul peștilor simbolizează cele două jertfe ale lui Iisus: cea din timpul vieții Sale pe Pământ, și cea de azi, de la fiecare liturghie.

Frângerea pâinilor (a propriului Său trup) simbolizează jertfa de bunăvoie pentru Hrana - Mântuirea oamenilor. Împărțirea către apostoli, care și ei o împart mai departe mulțimii, prefigurează Biserica creștină, în care preoții (continuatorii Apostolilor) împart credincioșilor Trupul lui Hristos.

Să notăm, în final, că de la acest ospăț divin au rămas douăsprezece coșuri cu fărâmituri, cu mult peste cantitatea inițială de mâncare. Pentru că, vorba lui Nicolae Steinhardt, „Dumnezeu e boier!” Când dă, nu se uită, nu drămuiește, ci dăruiește din belșug. Doar să audă că pustiul din om suspină, tânjind să ajungă grădină!