Pe 17 august 1925 a murit în casa din Panciu a uneia dintre fiicele sale (Maria), Ioan Slavici, bolnav de o afecțiune pulmonară contractată în detenția de la Văcărești (1918-1919) - notează criticul literar Paul Cernat
„La bătrînețe, ex-junimistul confucianist reorientat spre stînga umanitaristă, condamnat pentru spionaj și trădare în «procesul ziariștilor», după ce trecuse, de-a lungul vieții, prin mai multe închisori politice austro-ungare și românești, a ajuns, înaintea lui Arghezi, «pionier» autohton al literaturii de detenție (criticii liberali ai epocii, în frunte cu E. Lovinescu, nu s-au mulțumit doar să-l blameze pentru «colaboraționism» germanofil, ci l-au desființat inclusiv literar)”, apreciază Paul Cernat.
Literatura de penitenciar
Ne puteți urmări și pe Google News
„Cu un titlu care îl reia pe cel al patriotului italian antihabsburgic Silvio Pellico, «Închisorile mele» au apărut la Editura Viața Românească prin intermediul unui alt «colabo», D. D. Pătrășcanu, sub titlul «Scrisori adresate unui prietin din altă lume» (e vorba de Eminescu): «Am văzut înainte de război urile pătimașe care-i sălbăticeau din ce în ce mai mult pe oameni; am văzut în timpul războiului faptele afară din cale sălbatice, în care s-au dat pe față urile; văd învrăjbirile de azi, care sunt neasemănat mai multe și mai întețite decât cele din ajunul războiului; îmi dau seama că popoarele din Europa încă zeci de ani se vor mai zbate dușmănindu-se în luptă cu mizeriile rămase pe urma războiului: jale adâncă mă cuprinde întrebându-mă cum și când are să se împace lumea aceasta, dar nici o pornire haină nu-mi tulbură liniștea sufletească. Oameni intrați în puhoiul învrăjbirilor obștești m-au grăit de rău, m-au acoperit de ocări, au asmuțit pe cei lipsiți de judecată asupra mea, m-au făcut tuturor urgisit pentru că mi-am păstrat neatârnarea, am stăruit în convingerile mele și n-am fost în stare să iau parte la urile lor; iar alții, oameni îmbuibați din averi muncite de cei oropsiți, mi-au luat pâinea de la gură purtându-mă din temniță în temniță, unde nu mai puteam să dau lecțiile particulare prin care-mi agoniseam pâinea de toate zilele; luatu-mi-au, cei fără credință, manuscrisele, roadele muncii mele îndelungate și grele, și nici până azi, după cinci ani de zile, n-am putut ajunge să pun iar mâna pe ele; mult și în fel de fel de chipuri a trebuit să sufăr și să rabd atât mai înainte de a fi fost închis, cât și în timpul petrecut prin închisori și după aceea: multă amărăciune, mare necaz, oarbă mânie, neîmblânzită ură mi-ar fi ținut sufletul în zbuciumări necurmate și mi-ar fi secat puterile la zile de bătrânețe, dacă nu mi-ar fi fost pavăză sufletească sfânta iubire de oameni, care numai cu jalea, cu mila, cu iertarea și cu disprețul se împacă. În lumea prin care trec, sunt mulți oamenii cu gândul îndreptat spre cele de folos zilnic, și unii dintre aceștia, socotindu-mă lipsit de bun simț practic, vor fi râzând de mine, alții, socotindu-mă excentric, mă vor fi compătimind, și iar alții, oameni «cu minte», vor fi zicând că cei ce ca mine fac tot ca mine să și pățească: tu, care faci parte din altă lume, mă vei înțelege însă și vei ferici împreună cu mine pe deocamdată mai puținii care în urma nemaipomenitelor grozăvii ale vremilor noastre s-au îndrumat pe calea iubirii de oameni, în care am parte de seninătatea bătrânețelor» - („Închisorile mele”, 1921).
Recomandările noastre
