Un misterios redactor al "Săptămânii culturale" a semnat, pe 22 decembrie 1989, cu numele marelui actor, un text împotriva revoluţionarilor de la Timişoara.

Regimul comunist s-a folosit de marii actori, pentru a se legitima, până în ultima sa clipă de existenţă. Chiar şi pe 22 decembrie 1989, dată la care Nicolae Ceauşescu părăsea Capitala huiduit de mulţimea strânsă în faţa clădirii Comitetului Central al PCR, în ziarele vremii apăreau articole semnate de personalităţi care-l susţineau pe dictator. Texte scrise de redactorii ziarelor şi semnate cu „nume grele“, pentru a căpăta credibilitate. Aşa s-a trezit actorul Ion Besoiu, director al Teatrului Bulandra la acea vreme, semnând un text în care revoluţionarii din zilele de 16-17 decembrie erau înfieraţi sub titulatura de „huligani“.

Românii erau astfel martori, în zilele Revoluţiei, la un fapt halucinant: căpitanul vasului „Speranţa“ din „Toate pânzele sus“ - serial care a marcat copilăria mai multor generaţii de români - scria despre pericolul destrămării ţării din interese „de la est şi vest“. La 19 ani de la eveniment, Ion Besoiu spune că articolul l-a cutremurat şi că a rămas multă vreme ca o pată pe imaginea sa, pată pe care a reuşit s-o şteargă numai după ce a primit, după ’90, o dezminţire scrisă şi semnată de impostor.

Numele redactorului care a scris articolul cu pricina rămâne însă un mister: actorul spune că a iertat-o pe persoana care a scris în numele lui textul şi nu vrea să-i spună numele deoarece aceasta încă mai trăieşte şi scrie despre teatru în presă. „Evenimentul zilei“ şi Miliţia Spirituală continuă serialul „Cortina Roşie“ cu un episod despre mistificare şi folosirea actorilor de către regimul comunist în marea luptă propagandistică.

Extras din articolul semnat „Ion Besoiu“, pe 22 decembrie 1989: " (...) cercuri reacţionare s-au dedat la acte huliganice cu caracter net fascist în zilele de 16 şi 17 decembrie în oraşul Timişoara."

ARTICOLUL-PROBLEMĂ

„Huliganii“ din ’89 şi „adevăraţii patrioţi“

Pe 22 decembrie 1989, ziua în care Ceauşescu părăsea Capitala cu elicopterul de frica furiei maselor, ziarul „Săptămâna culturală“ publica pe prima pagină „Cuvântarea tovarăşului“ de la posturile de radio şi de televiziune.

„În zilele de 16 şi 17 decembrie, sub pretextul aplicării unei sentinţe judecă toreşti legale, câteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări şi incidente, trecând la atacarea unor instituţii de stat, distrugând şi jefuind o serie de clădiri, de magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie şi-au intensificat activităţ ile împotriva instituţiilor de stat şi de partid, inclusiv asupra unor unităţi militare“, se adresa dictatorul poporului. Alături, un articol halucinant, semnat „Ion Besoiu, directorul Teatrului Lucia Sturdza Bulandra“, aproba cuvântarea tovarăşului şi arăta dezacordul faţă de „actele huliganice“ de la Timişoara. „Adeziunea totală faţă de poziţia justă a partidului“

Articolul, intitulat „Poziţie realistă, profund patriotică“, sus- ţinea ideea promovată de PCR că, la momentul Revoluţiei, „unele cercuri revizioniste din est şi din vest încearcă să ameninţe suveranitatea şi integritatea poporului nostru“.

„Ne exprimăm adeziunea totală faţă de poziţia justă a partidului şi statului nostru faţă de atitudinea duşmănoasă a unor cercuri reacţionare care s-au dedat la acte huliganice cu caracter net fascist în zilele de 16 şi 17 decembrie în oraşul Timişoara“, scria autorul articolului. Totodată, acesta îşi asuma prin această luare de poziţie opinia tuturor „oamenilor de artă şi cultură“ şi garanta că aceştia sunt împotriva „atitudinii duşmănoase a cercurilor străine, care încearcă pe diferite căi şi mijloace să submineze realizările poporului român“.

Nu lipsesc nici declaraţiile de totală dăruire faţă de partid şi conducător. Autorul se angaja „cu toată fermitatea“, evident, alături de întreaga breaslă a actorilor, să apere „cuceririle revoluţionare ale întregului popor, integritatea şi suveranitatea României socialiste, exprimându-ne în acelaşi timp convingerea că poporul român, strâns unit în jurul partidului, al secretarului său general, va face totul pentru înfăptuirea neabătută a hotărârilor Congresului al XIV-lea al PCR“.

Cu câteva ore înainte de că- derea regimului comunist în România, autorul asigura, „profund patriotic“, că sarcinile care le reveneau artiştilor pentru îndeplinirea cincinalului nu sunt în pericol. Şi, pe un ton revoluţionar, apărea în text şi o promisiune, care încheia, apoteotic, întreaga pledoarie pe care actorul Ion Besoiu ar fi semnat-o fără să ştie: „Vom face front comun pentru a apăra liniş tea şi pacea, ne vom înzeci eforturile pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, (...) cu ferma convingere că numai astfel vom răspunde în spirit muncitoresc revoluţionar tuturor forţelor obscure ce vor să ne oprească din drumul nostru spre socialism, spre civilizaţie şi progres. Numai astfel suntem adevăraţi patrioţi“.

IERTARE

„Publicau ce se spunea de «sus»“ În 19 ani, cât s-au scurs de la incident, actorul Ion Besoiu a îngropat povestea articolului în care apărea ca un opozant feroce al schimbării regimului. Se mulţumeş te să spună că, da, a citit atunci textul, da, s-a cutremurat şi că, în timp, a reuşit să-l ierte pe redactorul care l-a semnat alături de ultima cuvântare a lui Nicolae Ceau- şescu. „Eu nu am fost altceva decât un director de teatru“, spune astăzi actorul.

„Articolul acela era scris de altcineva, de un redactor din redacţia «Săptămânii culturale» şi s-a pus numele meu. Vă daţi seama, am rămas vexat când l-am văzut. Nu era ceva nou, aşa făceau pe atunci, puneau numele unor personalităţi la articole scrise de redactori pentru a da o anume aureolă textului. Iar respectivul redactor a recunoscut după ’90 că nu eu am fost scriitorul. Am acasă chiar o dezminţire a acestei persoane, însă nu vreau să-i pronunţ numele. Persoana respectivă încă mai scrie despre teatru în presă“, explică Ion Besoiu. „Eram obligaţi, eram sub vremuri“

După 1990, actorul şi-a întâlnit „dublura“ de la ziar şi i-a reproşat că i-a făcut mult rău. Până şi prietenii apropiaţi au crezut multă vreme că Ion Besoiu a sărit în ajutorul dictatorului cu acel articol. „Nu pot să învinovăţesc persoana care l-a scris, pentru că şi ei publicau în zilele acelea ce se spunea de «sus». I-am acordat iertarea mea creştinească, a trecut mult timp de atunci“, povesteşte actorul. Ion Besoiu îşi aminteşte că a apărut chiar un text după 1990 în care se preciza că nu el fusese autorul acelui manifest, însă unde era acuzat că ar fi semnat alte texte-omagiu în perioada comunistă. „Acele texte apăreau pentru simplul motiv că eram directorul Teatrului Bulandra. Şi nu pentru că eram comunişti. Ci pentru că eram obligaţi, eram sub vremuri. Aşa era pe atunci, te trezeai că-ţi publicau numele!“, se dezvinovăţeşte actorul. „Am fost membri de partid că aşa erau jocurile“

Revoluţia a venit peste lumea teatrului şi i-a găsit pe mulţi actori, ca şi pe mulţi români, de altfel, uimiţi de evenimente. „Ţin minte că, la momentul Revoluţiei, eram speriaţi, nici nu ne imaginam că va pica regimul“, spune Besoiu. Artistul susţine că, în ton cu epoca, toţi cei care voiau să reuşească în carieră trebuiau, obligatoriu, să deveni membri de partid. „Aşa erau jocurile. Dacă nu erai, nu aveai acces la doctorat, la catedră, la paşaport. Colegii mei care recitau poezii aveau vreo vină? Acuma apar atâţia «eroi» care spun că te puteai opune. Ia să fii pus în situaţii extreme, să vedem cum reacţionai!“, încheie actorul.

DIN CULISELE REDACŢIEI

„Besoiu îi ducea cu vorba pe cei din partid“

Criticul de teatru Ileana Lucaciu, la vremea respectivă secretar general de redacţie la „Săptămâna culturală“, publicaţie care tipărea articolul semnat „Ion Besoiu“ în 22 decembrie 1989, povesteşte că în acea perioadă multe texte omagiale erau scrise în redacţie şi semnate apoi cu numele unor personalităţi. Potrivit acesteia, aşa ar putea fi caracterizată o „tehnică jurnalistică“ reciproc agreată atât de regim, cât şi de actori.

„De multe ori îi sunam şi ei îşi dădeau acordul ca numele lor să apară la aceste texte. Era şi un fel de competiţie între marii artişti, voiau să vadă care apare mai des citat la ziar, care e mai mare“, spune Lucaciu. Cu privire la textul semnat cu numele lui Ion Besoiu, criticul de teatru îşi aminteşte cum a primit materialul scris de la una dintre persoanele care se aflau în redacţie la acel moment. „L-a scris o colegă de-a mea, care, între timp, a decedat. L-am luat şi l-am dat mai departe. Domnul Besoiu nu are nicio vină. El a fost director la Bulandra şi şi-a apărat întotdeauna teatrul. Besoiu îi ducea pe cei din partid cu vorba, glumea cu ei. Avea în subordine un colectiv pe care partidul nu-l prea agrea şi încerca să-şi apere mereu oamenii“, spune Ileana Lucaciu.

Turnătorii, adevăraţii vinovaţi

Textele de genul acesta, spune Lucaciu, veneau de multe ori ca o comandă de „mai sus“. Aşa ar fi intrat în ziare, la momentul Revoluţiei, articole care l-au susţinut pe Nicolae Ceauşescu, semnate şi de alte personalităţi. „Printre acestea s-a numărat chiar şi Patriarhul Teoctist. Actorii care erau membri de partid nu au nicio vină. Cei care au turnat la Securitate, în schimb, sunt adevăraţii vinovaţi. Eu îi mai condamn şi pe cei care s-au dus să recite poezii omagiale“, spune Ileana Lucaciu.

O altă explicaţie pentru materialele „pătate“ apărute în zilele Revoluţiei ar putea fi găsită şi în faptul că, după cum susţine criticul de teatru, foarte mulţi dintre artiştii care erau instalaţi pe funcţii în partid erau speriaţi că şi-ar putea pierde fotoliile odată cu prăbuşirea regimului comunist.