Mihai-Răzvan Ungureanu povesteşte detaliile competiţiei în urma căreia România a câştigat organizarea summitului.

Mii de ore de documentare, sute de telefoane date în toate colţurile lumii, zeci de întâlniri de tatonare şi câteva momente de suspans, urmate de o veste bună. Acestea au fost ingredientele principale din „bucătăria“ organizării Summitului NATO din aprilie - eveniment care de câteva săptă mâni este subiectul numărul 1 în România. Fostul ministru de externe Mihai-Răzvan Ungureanu, în prezent director al SIE, a acceptat să dezvăluie pentru EVZ o parte dintre culisele eforturilor diplomatice care vor face între 2 şi 4 aprilie din România punctul 0 pe harta internaţională. Amintirile lui Ungureanu arată că Summitul NATO, deşi timp de peste doi ani a lipsit de pe agenda publică românească, „a plutit“ în tot acest timp în permanenţă în spatele uşilor antifonate şi pe liniile de satelit ale telefoanelor „scurte“ care leagă ţara noastră de Organizaţ ia Nord-Atlantică.

Băsescu şi Tăriceanu au fost sceptici

„Totul a pornit la începutul anului 2005, cu o întrebare aruncată în gol de mine: «Ce-ar fi dacă...?». Nu mai ştiu de unde mi-a venit ideea. Eram la Ministerul de Externe, cu câţiva dintre colaboratorii de la cabinetul ministrului“, îşi aminteşte Ungureanu. Primii oameni din afara ministerului cărora le-a „pasat“ ideea au fost preşedintele Traian Băsescu şi premierul Călin Popescu-Tăriceanu.

De la amândoi a primit un răspuns uşor sceptic, însă niciunul dintre ei nu a încercat să oprească proiectul: „La primele discuţii era destul de mare neîncrederea că ar putea să aibă succes. Vine unul şi zice: «Hai să aducem Luna pe Pământ...». Pur şi simplu mi-au zis acelaşi lucru amândoi: «Încearcă...». Suna atât de imaginar totul, încât cred că erau drăguţi“, spune acum Ungureanu, uşor amuzat.

Fostul ministru de externe îşi aminteşte însă că reacţiile preşedintelui şi ale premierului au fost ceva mai optimiste când au văzut proiectul pe hârtie, după câteva luni: „Am lucrat la asta în paralel cu pregătirile pentru Summitul Francofoniei. Atunci am văzut ce înseamnă de fapt, că trebuie să te gândeşti la toate, de la dispozitivele de securitate până la camere de hotel şi pixuri. Când au văzut pe hârtie proiec- ţiile de organizare şi pe cele financiare, şi primul-ministru, şi preşedintele păreau ceva mai încrezători“, spune Ungureanu.

Summitul, moşit în spitalul din Viena

Odată ideea încolţită, ea a plecat direct pe celebra axă Bucureşti- Washington. Purtătorul de mesaj a fost Sorin Ducaru, ambasador în Statele Unite. „Primul răspuns nu ştiu dacă a fost încurajator, dar măcar nu a fost descurajator. La vizita de la Washington din prima parte a anului 2005 am vorbit şi eu despre această idee cu Condoleezza Rice. Tatonările au continuat şi la Washington, şi la NATO. Primul răspuns cu adevărat încurajator a fost pe 5 decembrie, când Condoleezza Rice a venit la Bucureşti. Atunci am ştiut că avem o şansă“, ne-a povestit fostul şef al diplomaţiei.

Între timp, obsesia lui devenise şi obsesia altora: preşedintele Băsescu devenise foarte interesat de proiect, la care a continuat să lucreze chiar şi în timpul „sejurului“ forţat de la Viena, din mai 2006, când a fost internat pentru operaţia la coloană. Surse din apropierea Palatului Cotroceni ne-au povestit că şeful statului cerea în permanenţă informări despre organizarea summitului, principalul om cu care ţinea legătura pe subiect fiind consilierul prezidenţial Anca Ilinoiu.

La un pas de a pierde sprijinul SUA

La scurtă vreme după externare, Băsescu a plecat în Statele Unite cu două priorităţi: situaţia din Kosovo şi Summitul NATO. La întoarcere, concluzia pe care le-a comunicat-o apropiaţ ilor a fost ceva mai optimistă, însă tot rezervată: „Merită încercat în continuare“.

Rezerva lui Băsescu avea un motiv: relaţia României cu SUA a fost zdruncinată, în vara lui 2006, după ce liberalii au cerut retragerea trupelor noastre din Irak. Dintr-o dată, România, până atunci aliat al SUA atât de fidel încât ajunsese subiect de folclor urban cu „licurici“, intrase în clubul celor nesiguri. Despre acest incident, Ungureanu, considerat la acea vreme trădător în PNL pentru că a votat în CSAT împotriva retragerii, se abţine să dea detalii. El spune însă că „decizia României de a-şi menţine totuşi trupele în Irak a fost un argument foarte puternic în luarea deciziei ca ţara noastră să organizeze summitul“.

„Cred că mă urau toţi din minister“

În timp ce VIP-urile politicii româneş ti făceau lobby pentru summit printre mai-marii lumii, în Ministerul de Externe de la Bucureşti, volumul de muncă creştea exponenţial. „Cred că 2006 a fost cel mai crunt an pentru angajaţii de acolo. Pregăteam şi Francofonia, şi integrarea în UE, şi summitul. Erau zeci de dosare la care se lucra în acelaşi timp, toată lumea dădea telefoane peste telefoane de dimineaţă până în miez de noapte. La sfârşitul anului, cred că toţi mă urau“, spune ex-ministrul. Imaginea care i-a rămas cel mai bine întipărită în minte din acea perioadă este un tabel: „Aveam o planşă pe peretele din biroul meu, dar şi la Sorin Ducaru în birou era una. Arăta ca un fel de grafic. Pe linia orizontală, erau statele membre NATO, iar pe cea verticală, cele trei variante de răspuns: Da, Nu şi Nu ştiu. În fiecare săptămână schimbam graficul şi coloram diferit ţările: «Da» era cu verde, «Nu» era cu roşu şi «Nu ştiu» era cu negru“.

IRONIE

Ungureanu vede summitul la TV

În calculele diplomatice româneşti mai era însă o variabilă: Portugalia, ţara care mai renunţase o dată la organizarea reuniunii, în favoarea Letoniei, gazda din 2006. Intrarea României în cursă a fost o surpriză pentru portughezi şi a fost urmată de momente delicate, după cum povesteşte Ungureanu: „Era o bătălie care începuse să transpire şi în CAGRE (Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe de la Bruxelles). Ministrul de externe al Portugaliei stătea chiar lângă mine şi încercam să vedem dacă ne putem înţelege între noi. El spunea că nu-i dă voie primulministru să renunţe, eu spuneam că şi noi dorim neapărat să fim organizatori“. Fostul şef al diplomaţiei afirmă însă că lupta dintre Bucureşti şi Lisabona nu a devenit niciodată cu adevărat tensionată: „Era o competiţie între egali. Niciun moment nu am spus că nu ar trebui să organizeze Portugalia, ci am spus de ce trebuie să organizăm noi“.

Mihai-Răzvan Ungureanu a primit vestea pe care o aştepta de doi ani chiar în zilele dinaintea demisiei sale de la Externe, generată de scandalul muncitorilor români arestaţi în Irak. „Era în primăvara lui 2007 şi tocmai anunţasem că voi pleca de la minister. Atunci am avut certitudinea că România a primit unanimitatea pentru a organiza summitul. Primul om pe care l-am sunat a fost şeful meu de cabinet. Apoi, Sorin Ducaru, care deja ştia, s-a apucat să dea telefoane peste tot să-i anunţe pe preşedinte şi pe premier. Apoi am vorbit eu cu Sorin. Am promis că o să bem un vin pentru vestea asta. Nu l-am băut nici până în ziua de azi“. Mihai-Răzvan Ungureanu va vedea summitul la televizorul său din biroul de la SIE. Are două motive pentru care se va ţine departe de Palatul Parlamentului: „Mai întâi, şefii serviciilor de informaţii nu prea se amestecă public în evenimentele de acest gen. Al doilea motiv e că ştiu prea multă lume acolo ca să-i pun în situaţia de a da mâna cu mine. Lumile astea sunt despărţite clar. Am prieteni acolo, dar o să mă văd cu ei doar în particular“.